Tocmai ce mi-au amintit unii ce mă dezgustă pe mine cel mai mult în metrou: sărutatul între ei cu zgomote şi ţucăieli fix la urechea mea. Poate să fie şi în autobuz. E acelaşi lucru. Nu mă enervează. Îmi face o scârbă chestia asta de-mi vin tot felul de chestii în cap. De exemplu, să-mi imaginez că-i bat cu o scândură de veceu udă. Asta, ca să nu-i bat cu un drug de fier ud, că suntem oameni,  ce naiba. Sau că-i dezbrac complet, le arunc hainele şi na, "hai, mă, iubiţi-vă, uite, vă las eu".  Ori că-i duc pe un câmp şi-i las acolo tot dezbrăcaţi pe vremea asta, "vedeţi, aici aveţi intimitate, faceţi-vă treaba" şi că plec. Plus alte gânduri din astea. Bineînţeles că nu aş încerca să le pun în aplicare, dar zic îh. Măcar asta îmi permit să fac.

 Măi, cald afară. Am fost plecat şi eu cu nişte treburi. N-a mai fost aşa de cald de nici nu mai ştiu când. Adică ba da, ştiu, de pe la revoluţie, când au fost vreo 16 grade afară. Nu am habar cum e la voi, dar la Bucureşti e aproape crăciun şi eu tot nu port chiloţi pe dedesupt. Păi, pe vremea mea, în perioada asta nici n-aveam curaj să mă uit pe geam fără izmene pe mine. Să sperăm că nu ne trezim din nou cu vreo iarnă prin mai.

 Pfoai, nu-i mai suport pe ăştia cu petardele. Bă, nici măcar nu e crăciun sau revelion. Oare nu rămân fără până atunci? OK, la magazin le cere buletinul dacă pun mână de la mână să ia o sticlă de vodcă sau un pachet de ţigări şi probabil de-asta le rămân bani de petarde. Dar cât de piroman să fii? Nu pot să fumeze şi ei iarbă, ca toţi băieţii?  Nu au net, să facă şi ei un chat sau să se uite la nişte p0rn? Băi, câteodată zici că e război în cartier. Chiar aş prefera să le dea ăia vodcă. Se sperie câinii din cartier, fac panaramă, poate se sperie vreo babă din bloc şi face infarct etc. 

Ieri a explodat o chestie imensă la geamul meu, eu stau l etajul 1, nu la parter, eram pe scaun în bucătărie, am văzut flama, am auzit bubuitura şi mi-au căzut nişte bucăţi din petarda aia pe pervaz. Plastic, nu carton, una încă o am. Ştiţi cum s-a auzit? Dom'le, aia nu mai e pocnitoare, aia e grenadă. Şi era clar aruncată spre bloc, nu pe jos.Niciodată n-am făcut ce urmează spun că am făcut în momentul ăla: am deschis geamul şi am urlat:

+PIŞA-V-AŞ ÎN STOMAC!

Dar chiar nu face nimen nimic? Este o ilegalitate ce fac ei. Unde-i miliţia, unde-i jandarmeria şi cine o mai fi? Nu ştiu, având în vedere ce se întâmplă, efectiv, discutam cu un prieten doctor şi i-am zis "sper să ajungă clienţii tăi sau să-i văd la ştiri numărând câte degete mai au". Deşi, na, cine ştie dacă se pricep să numere, având în vedere ce minte au.

 Când eram bighidiu şi mă mai găseam cu ai mei, îmi citeau câteodată o poveste seara. Nu toate erau cine ştie ce, de-asta m-am gândit "eee, lăsaţi că învăţ eu să citesc şi o să citesc dup-aia ce vreau eu, nu ce-mi citiţi voi". Dar după ce am învăţat să citesc şi m-am dus la biblioteca şcolii să iau şi eu o carte, tot la mâna altora am ajuns, că nu ştiam ce să aleg. M-am dus pur şi simplu, duamna mi-a făcut o fişă şi m-a întrebat ce carte vreau.

-Puteţi să-mi recomandaţi dumneavoastră ceva?

-Ăăă, poftim: "Cei trei muschetari".

M-am dus cu ea acasă şi după trei pagini mi-am dat seama că nu prea îmi place. Aşa că a doua zi m-am dus cu ea înapoi şi  cu mintea mea de clasa a doua i-am zis:

-Gata, am citit-o, daţi-mi alta.

-Nu ai citit-o, te duci acasă şi o citeşti.

Mi-a fost o ruşine, mvai, m-am dus acasă şi am citit-o de dracu a luat-o, m-am întors după o săptămână cu ea citită bine de tot şi am devenit dup-aia cam cel mai avid cititor de pe acolo, mai erau colegi care mai citeau, aveau şi ei fişă din aia, eu aveam 3 fişe, ataşate cu o agrafă. Nu mai zic că eram abonat şi la biblioteca judeţeană, şi la biblioteca judeţeană pentru copii.

Cunoştinţele de familie, neamurile etc. au aflat că mie-mi plac cărţile, aşa că atunci când ne vizitam, câtodată, primeam cadouri cărţi. Primisem la un moment dat o carte superşmecheră. O carte cu modele de compuneri literare. Şi am făcut greşeala să mă duc cu ea la şcoală şi să o pun pe bancă. A venit învăţătoarea:

-Nu mi-o împrumuţi şi mie?

-Da, tovarăşa.

Eram pe vremea aia. După vacanţă m-am dus:

-Tovarăşa,, ştiţi, ăăă, cartea aia?

-Am donat-o bibliotecii.

Am luat foc. Fmm, cum plm donezi tu cartea mea?? Bine, asta m-am gândit, nu am spus, că ea avea o palmă din aia grea, de nevastă de procuror. Şi-am zis bine, pentru asta, mă duc la bibliotecă, îmi împrumut cartea şi nu o mai dau înapoi. M-am dus, am zis bună ziua, cutare-cutare, vreau şi eu cartea aia.

-Nu se poate, deoarece este doar pentru profesori.

M-am enervat şi mai tare. Nici măcar nu ştiam ce să fac. Să mă duc să vorbesc cu părinţii despre furtul ăsta? Taiică-miu era mereu plecat, iar maică-mea era mai pasionată de bibelouri decât de cărţi. Aş fi obţinut maxim un "lasă, mă, ai contribuit şi tu la Educaţie". Eram atât de nervos încât ajunsesem să mă gândesc să ajung primul elev care sparge o bibliotecă să-şi recupereze cartea lui.

Până la urmă, m-am resemnat. Am zis asta este, nu prea mai am ce să fac, sper ca măcar profesorii să înveţe ceva din cartea aia, dacă spune madam că e pentru ei. Numai că, de fapt, adevărul ştim toţi că-i altul, mie mi l-a confirmat proful meu preferat,. ăla de ştiinţe sociale: nu mai ştiu cum a zis-o el, am să folosesc  cuvintele mele: dacă dai un test IQ într-o canelarie, va rezulta un adevăr trist.

 Am dat şpagă. 

M-am întors de la mare şi eram muci. Cumva, deşi nu sunt doctor,m-am gândit la ce aş putea să am şi m-am dus la spitalul de infecţioase. Mi-era rău în toate felurile, dar mai ales mă durea capul. Pe mine, pe care nu mă duruse capul niciodată. Duamnele m-au internat şi mi-au rezervat un salon separat, ca să mă izoleze, că m-au considerat suspect de meningită, că era şi o perioadă în care era o epidemie de meningită atunci. 

Separaţia nu funcţiona fantastic, că spitalul era unul vechi şi veceurile erau la comun şi trebuia să le împart cu ăia cu TBC sau hepatită, nici măcar nu mai contează că erau turceşti. Dar mi-au dat tot ce era mai bun: Augmentin, ăla mare, nu ăla mic.Şi deşi eram în izolare, că poate eram contagios, aveam dreptul la vizite, a venit prietena mea să îmi reproşeze că de ce nu plec mai repede din spital şi prietena prietenei să-mi aducă portocale.

Eram singur într-o cameră cu 5 paturi. În fiecare noapte mă mutam în alt pat. Transpiram atât de tare încât transpiraţia trecea şi prin pernă şi prin saltea şi devenea rece şi nu mai puteai să dormi acolo. După vreo 3 zile de Augmentin,mi se umflase ficatul atât de tare de  începusem să arăt precum copiii ăia malnutriţi din Africa, eram schelet, dar aveam burta mare. 

Dar în a cincea zi mă simţeam mai bine, îmi veniseră şi rezultatele de la analize, era sinuzită, nu meningită şi mi-au dat drumul acasă şi mi-au zis să vin peste nu ştiu câte zile la un control. Şi când am venit la control a fost momentul când am dat o şpagă: un buchet de flori.

 Acuma, între anul I şi anul II de facultate aveam nevoie de o sesiune de practică. M-am dus la tribunal, că eram la drept, na. Am întrebat un amic mai mare, avocat, cum pot să fac să fac şi treaba respectivă şi să iau şi hârtia aia că am făcut practică.

-Ce drept îţi place?

-Dreptul penal.

-Bine, vino vineri, că e zi de arestaţi.

M-am dus şi am constatat, atunci, în ziua aia că, de fapt, cei mai mari infractori erau avocaţii, procurorii, judecătorii, grefierii,nu ăia din boxa acuzaţilor. Nu zic că învinuiţii erau nişte victime. Că am auzit o conversaţie între unul dintre ei şi unul din sală de mi s-a sculat părul din cap:

-Ce mai face cutare? Am auzit că că s-a combinat. Lasă, o calc pe cap când ies afară.

L-am şi întrebat dup-aia nişte chestii pe tipul ăsta şi mi-a zis că ei, avocaţii, nu lucrează cu îngeri şi că tot ce pot să facă e să încerce sî le uşureze situaţia clienţilor lor. Duse gândurile alea învăţate la televizor în anii '90, cu tine, avocat, salvând lumea de acuzaţii aiurea. Oricât s-au contrazis ai mei între ei ce ar fi mai bine, am realizat că eu nu pot să lucrez în sistemul ăla. Dar măcar de gura lor trebuia să termin şcoala, aşa că m-am dus să-mi fac sesiunea de practică la primăriăe. Că şi acolo se lucrează cu legi.

-Uitaţi, aşa, aşa, am şi eu nevoie să fac treaba asta pentru facultate.

-Mda, vii mâine dimineaţă şi începem.

M-am dus zilele alea în fiecare dimineaţă şi mă trimiteau, du-te la direcţia relaţii publice, îţi explică ei, du-te la direcţia dezvoltare, du-te la direcţia de asistenţă socială, şi peste tot eu voiam să învăţ, să ajut. Nicăieri n-a durat mai mult de 5 minute. Orice fvtai decent durează. ştim cu toţii, mult mai mult. Duamnele (da, sună misogin, dar nu este, pur şi simplu erau femei). îmi spuneau să învăţ legea X, dar, de fapt, n-am simţit nicio secundă  că sunt util sau că mă învaţă, de fapt, ceva practic. Ce o fi fost în capul lor? Că mă întorc după facultate şi le fac concurenţă? Că stau acolo şi aud mişmaşurile şi bârfele lor? Nici măcar o cafea nu m-au lăsat să le fac.

-Hei, 'neaţa, te duci acasă şi înveţi legea cutare pe anul cutare, că noi cu asta lucrăm.

 Şi aşa a fost până la sfârşit. Am scris un referat despre practică să mă duc cu el la facultate  şi puteam să scriu acolo MVIE DINAMO, mi l-au semnat fluierând, fără să arunce un ochi pe el. Deşi am învăţat, am simţit că nu am învăţat nimic. Nu m-a întrebat nimeni dacă, de fapt, am citit măcar legile alea. Mi-am spus la urmă că niciodată nu o să lucrez pentru statul român.

 Băi, mă deranjează ce văd de nişte zile la televizor la ştiri mai tare decât de obicei. Anume, abordarea cu treaba din Gaza. Este unilaterală, frate. Toţi ţin cu o singură parte. Adică, na, eu, care am lucrat cu refugiaţi de război din Ucraina şi am văzut ce poate face războiul din tine,şi  sincer, dintre ruşi şi ucraineni, ţin cu Ucraina, Dar în conflictul ăsta care nu e mai nou, e mai vechi decât ăla din Ucraina, am văzut că da, unii au omorât sau au luat prizonieri sute de oameni nevinovaţi, după care alţii au omorât vreo 15000 oameni, dintre care jumătate erau copii. În ochii mei, una dintre părţi sunt terorişi, cealaltă parte sunt criminali de răboi. Ei, în războiul ăsta am voie să nu ţin cu nimeni sau e incorect politic?

"Deci"  mă pregăteam de un somn de frumuseţe, de după-amiază, când, dintr-o dată, bătăi disperate la uşă. Cin' să fie? Nu aşteptam pe nimeni şi foarte puţină lume ştie unde stau. Deschid şi era vecina de la etajul habarnam. Dorea nici mai mult nici mai puţin decât să-i sparg uşa de la apartament.Doamna mama ei rupsese cheia în yală pe dinăuntru şi nu mai funcţiona uşa deloc. 

-Păi, vă dau trusa mea de scule, or... ce aveţi nevoie?

-Să vii să ne ajuţi.

-Eu?

-Da, tu, blocul ăsta e plin de pensionare, iar tu eşti băiat.

M-a făcut să mă simt tânăr, tre' să recunosc. Dar m-a şi pus într-o stare care mi-a amintit de toate datoriile. De când am greşit scara blocului beat, de când am greşit etajul drogat, de când m-au căutat vecinii să mă întrebe dacă ştiu cine le-a spart maşina azi-noapte, chestii din astea romantice. Nu ştiam dacă să râd sau să mă enervez. Sau să-i spun "madam, tu nu vezi că eu am faţă de hoţ de poşete, nu de şpringar?!"

-Dar nu ştiu să sparg uşi. Dar puteţi să faceţi cutare sau cutare, să vorbiţi  cu un lăcătuş, gen etc.

Băi, şi uitasem ceva. Ea a plecat, am coborât după ea, dar nu mai era. Dacă tot am coborât, m-am dus până la magazin şi când am ieşit m-am uitat după ea prin zonă şi am găsit-o. O să spuneţi "ce mare lucru să găseşti o vecină". dar, de fapt, este, nu vorbim aici doar de faptul că-n 3 milioane de inşi e mai complicat să găseşti pe cineva, dar nici nu vreau să mă laud, fac parte dintre ăia care când te caută te găsesc. N-am mailul ei, telefonul ei, fb-ul ei, nici măcar nu ştiu la ce apartament stă. Sau încearcă să stea, având în vedere că nu poate să intre în casă. Deci, am căutat-o şi am găsit-o. Există şi un mare dezavantaj la afacerea asta: uneori. îi găseşti şi p-ăia pe care nu-i cauţi.

Şi i-am zis ce i s-a întâmplat unei prietene la un moment dat, respectiv, s-a încuiat pe dinafară, a ieşit din casă, a uitat cheia înăuntru, uşa s-a închis automat. A chemat pompierii, ăia au venit, au intrat pe geam şi i-au dat drumul la uşă. În cazul ăsta, nu cred că va fi la fel, i-am zis. 

-Păi, şi cât o să-mi ceară pompierii? Că am vorbit acuma cu un meseriaş şi mi-a zis că mă costă 5 milioane cu totul.

-Nimic. Le spuneţi că aveţi o mamă în etate, sechestrată în casă, că s-a stricat yala şi că are o criză de panică şi că trebuie să ajungeţi la ea. Ar trebui să fie obligaţia lor.

-Păi, o să încerc să îi sun şi pe ei.

-Ce să-i sunaţi? Mergeţi la ei la poartă, sunt peste bulevard de noi, le explicaţi şi ar trebui să vă ajute. 

Nu ştiu ce a făcut până la urmă. Nu am auzit zgomote de flex pe aici, deşi ar fi fost prima oară când mi-aş fi dorit. Dar tot am rămas cu gândul ăsta: eu, spărgător de uşi?

 Era ziua lui, mare petrecere mare la birou, când m-a luat gagica lui deoparte şi mi-a zis:

-Uite care-i problema, am zis să discut şi cu tine, eu cu el, în stilul ăsta, nu mai avem niciun viitor împreună.

-Păi, ce s-a întâmplat? Se poartă urât sau...

-Nu mă fvte! Io-mi doresc şi un copil şi...

-Nu, stai. Sincer, acuma. El, când mai vorbim la o băutură, se laudă că vă încoţopeniţi ca iepurii.

-Nu-i adevărat! N u m ă f v t e, nu înţelegi? Eşti prietenul lui cel mai bun, vorbeşte cu el, fă ceva!

Nu ştiu cum s-ar simţi alţii într-o situaţie din asta, eu numai consilier marital nu sunt, dar nici prieten cel mai bun nu am - eşti prieten cu mine sau nu eşti, nu organizez concursuri de prietenie. Dar na, fiid tocmai acolo, tocmai atunci, cu o grămadă de substanţe în cap, m-am gândit pe loc "ori vorbesc cu el la modul  că îi zic ce mi-a spus ea şi risc un scandal imens, că el este un beţiv coleric, ori o fvt eu ca să le salvez relaţia".

-Îmi pare rău să aud aşa ceva, te cred pe cuvânt, uite, îţi promit că o să mă gândesc ce să-i spun ca să rezolvăm.

N-a fost nevoie să mă gândesc prea mult, că după 3 zile m-am trezit cu el la  uşă, plângând. Ea, între timp, rezolvase situaţia, îl înşelase cu altul, nu cu mine, l-a şi anunţat, l-a şi părăsit şi a plecat şi cu câinele lor de acasă. N-am stat mult cu el, i-am dat nişte confit de canard şi două sacoşe de beri, l-am lăsat să-şi lingă rănile în linişte şi m-am dus la femeia mea să-mi distrug şi eu relaţia.

 I-am văzut la o televiziune la care încă mă mai uit, nu ştiu de ce, pe nişte invitaţi pe care din când în când îi mai urmăresc, din nou, nu ştiu de ce, un general, un fost ministru de externe, un redactor-şef de revistă de istorie, plus un invitat surpriză. un specialist în droguri, absolvent al universităţii private Oxford. Şi prezentatoarea l-a întrebat pe ăsta de la Oxford ce ar trebui să facem cu drogurile. Omul a răspuns: trebuie să dezincriminăm posesia şi consumul, trebuie să ne concentrăm pe dealeri, iar la utilizatori trebuie chiar să ajungem să le dăm noi, ca să îi ţinem sub control (asta cu ţinutul sub control am băgat-o de la mine, dar pe aia cu dat noi chiar o redau cum a fost şi o înţeleg, ca om care a fost în fenomen. Mă rog, nu am dat droguri, dar seringi da.) Şi ăia din studio, întrebaţi ce părere au despre treaba cu drogurile şi măsurile propuse de tipul respectiv, care spunea că în ţări civilizate aşa s-a redus traficul cu nu ştiu cât la sută şi mortalitatea, aici insist, mortalitatea cu 70%, nu mai repet funcţiile şi titlurile lor, au reacţionat - oameni cam la 60 ani, ca nişte băieţi de clasa a patra întrebaţi despre fvtut, la modul "probabil e ca şi cum mergi pe o trotinetă cu paraşută şi trompetă şi girofar - românii nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva". Aşa că hai să le dăm la toţi puşcărie pe viaţă că un dement i-a călcat pe unii. Nu se pricepeau, săracii. Dar de ceva mi-au amintit. Când începusem să fac ore suplimentare de engleză cu un profesor american în 1993, tipul nu ne învăţa doar engleza aia obosită, ne învăţa cultură americană, ca să-i zic aşa. Şi la un moment dat, a scos dintr-o carte o frunză. Şi a zis "câteodată la petreceri, noi fumăm asta." Eu m-am gândit "pfuai, un drogat!". Că eu aşa gândeam, fusesem crescut în stilul ăla comunist, cu gatewaydrugs, cu din alea, că dacă o iei cu iarba sigur ajungi să sugi pvla pentr heroină etc. Dar hai să nu mă duc prea departe. E păcat că ne-am adus aminte acum, nu eu, nu voi, de o problemă pe care noi, ca tineri, am trăit-o şi pe care trebuie să o judece nişte inşi cu 20 ani mai bătrâni decât noi şi care în tot timpul ăsta nu au înţeles nimic din ea.

 Pfoai, ce petrecere fusese la mine! Studenţie, cutare, singur acasă, nebunie. Dimineaţa, la prima oră, vecină-mea de dedesupt - cioc, cioc!

-Cristi, tre' să dau de mâncare la copii!

Era fiartă, dărâmată. "Pfuai, săracii". mă gândeam eu. Ştiam cum o bătea bărbatu-su şi-i reproşa că de la gătitul ei s-a îmbolnăvit de stomac - nu că doream eu să îi ascult, dar na, blocurile astea comuniste au o acustică beton, ca să zic aşa şi mă gândeam dacă îi hrăneşte sau îi pedepseşte.

-Tre' să dau de mâncare la copii şi e un prezervativ folosit în copac fix în faţa geamului de la bucătărie. Fă ceva!

"Fwtu-vă-n gwră care aţi făcut aşa ceva!" m-am gândit eu, că ştiam că eu mă distrasem în sufragerie, nu în bucătărie. Aşa-i când ai prieteni câteodată. Şi iată-mă pe mine într-un corcoduş, urcat până la etajul 2, pe nişte crengi mai degrabă fragile, bătut de vânt, noroc că eram mai lightweight, aşa, dând jos din copac un prezervativ folosit, dar nu de mine, Între timp, copacul respectiv a fost tăiat, nu ştiu de ce şi tot nu ştiu de ce, într-un fel, mi-e dor de el.

 Băi, deci, nimic funny aici. Am observat scandalul cu bătrânii şi persoanele cu probleme psihice abuzaţi şi abuzate prin nişte centre. Unde mai şi plăteau câte 4000 lei pe lună ca să ia bătaie şi să îi folosească ăia pe post de sclavi. Eu am văzut o chestie, că bunică-mea şi-a petrecut ultima parte din viaţă într-un cămin de bătrâni. La început era superb. Mai mişteaux ca la mine acasă. După care am văzut, când o vizitam, că de fiecare dată masa pe care o primea era mai sărăcăcioasă. Se pare că inşii ăştia, angajaţii de la centrele astea, după ce se obişnuiesc cu jobul, scapă de empatie şi devin muişti.

Când s-o îngrop pe bunică-mea, infirmierele plecau din camera ei într-o direcţie necunoscută cu bagajele ei de faţă cu mine. Adică devenind şi mai cretine şi mai scroafe.Negru, nu vezi că te văd???  I-am făcut parastasul acolo, la cămin. Că au zis că organizează ele şi m-am luat şi după alţii. OK.Dar ochi am.  Aproape nimic din ce planificasem pe masă, deşi toate ingredientele le cumpărasem eu, conform cererilor lor. Dar hei, e în regulă, le cam ştiu pe respectivele. O parte dintre ele cred că au fost colegele mele cât am prestat la asistenţă socială şi abia aştept să ne întâlnim din nou, că nu e ok. Numai eu ştiu câte balamale a trebuit să fie unse. Şi tot aici să ajungem?

Ce drăguţ, creşti vârsta de pensie pentru speciali, din 2040. Tai preţurile la alimente din gură, dar nu spui când şi pe banii cui. Tai stimulentele pentru industriile care chiar aduc bani. De când? De la 1 septembrie.  Anul ăsta.  De ce nu la 1 septembrie 2040? Dar nu reduci pensiile speciale, adică fix ce spune lumea că vrea să faci. Ce faci cu pensionarii cu pensie minimă? Iar îi prosteşti în faţă. Te răzbuni pe ăia cu pensie 1.200 RON că s-ar putea să-ţi iei tu pensia ta de 40.000 RON oleacă mai târziu decât ţi-ar conveni ţie. Te foloseşti de oamenii săraci ca să demonstrezi că tu faci sacrificii. Cui? Că oamenii ăia, în 2040 vor fi oale şi ulcele. Dar, până atunci, dacă lor le place aşa, să te voteze, că înseamnă că te merită.

România

 (Da, ştiu, a mai fost) 

Se duce cineva să îşi înscrie copilul la clasa pregătitoare la o şcoală bună.

-Păi, să vedem dacă prinde loc...

-Da' câte locuri sunt?

-100.

-Şi el al câtelea e?

-Al zecelea.

 Pfoai, ce fericit eram că luasem la liceu! M-a muşcat un câine fix a doua zi, s-a infetctat rana aia, am făcut antitetanicul sau cum s-o fi chemând, dar antirabicul nu. Că îmi doream şi eu să merg în vacanţă cu ai mei la Sulina, chit că riscam să mor într-un an de rabie. Deltă, mare... (Da, ştiu, a mai fost şi asta). Toată ziua părinţii mergeai la plajă la mare, iar noi, copiii, stăteam la pescuit pe Dunăre. Aţi fi uimiţi câţi peşti se strâng pe lângă o scurgere de canalizare care se varsă direct în fluviul nostru naţional.

Io şi cu frate-miu ne-am împrietenit cu doi fraţi din Cluj, cam de aceeaşi vârstă ca şi noi, pescari ca noi. Pescuiam unii lângă alţii. Nu exista concurenţă, era peşte mic pentru toată lumea. Pur şi simplu ne plictiseam la plajă, preferam să rămânem pe chei să pescuim. Şi acolo, în Sulina, era o tabără de copii. De-a opta, de liceu, etc. De prin Harghita sau Covasna era seria care era cu noi fix în acelaşi timp. Mergeau prin excursii, chestii, toţi în grup. Ce fete frumoase aveau! Dar ghici în ce limbă vorbeau între ei sau ele.

Şi unul dintre fraţii din Cluj, într-o zi, cu o expresie exasperată, a strigat către ei:

-Dar vorbiţi, mă, româneşte!!!

Şi deşi el vorbea româneşte, eu nu l-am înţeles. 

Ca să rezum şi să extind în acelaşi timp

Aseară eram la coadă la întreţinere (da, încă există asta) şi o dementă se certa cu casiera  de parcă nu mai exista ziua de măine şi de parcă nu ştia că dacă te cerţi, te cerţi la contabilitate sau la administraţie, nu la casierie. Eu eram cam al şaselea la rând. Băi, şi mă ia gura pe dinainte. Eu nu prea fac chestii din astea, cine mă cunoaşte ştie că aşa e. Deja se făcuse coadă şi în spatele meu, inclusiv în afara scării (blocul are mai multe scări).  Dar am cedat psihic.

-Auziţi. puteţi sî amânaţi un pic discuţia, vrem şi noi să plătim...

Şi s-a întors aia care era acolo, prima la ghişeu, acolo aia care făcea scandal, supernervoasă, urlând;

-CE, VREŢI SĂ MĂ BATEŢI?

-Poftim? Asta am zis eu.

-VREŢI SĂ NE BATEM?!!

-Duamnă, am centura neagră, nu e cazul, dar dacă e să-mi daţi una în cap putem să încercăm să o luăm de acolo s-ar putea să mă descurc...Dar uitaţi am mâncarea pe foc, putem, dacă vreţi. să plătim întreţinerea mai repede? Că de asta suntem aici./(Nu minţeam, aveam ciorba pe foc, dar dura o oră până când....) Mulţumesc.

A părăsit locaţia foarte nervoasă. Şi s-a  întâmplat o chestie fantastică. Cele 5 doamne din faţa mea de la coadă s-au dat la o parte şi  au zis "haideţi,  poftiţi" şi m-au lăsat în faţă.  În 20 şi câţi or fi de ani de Bucureşti nu mi s-a întâmplat aşa ceva. Atâtea babe acre să mă lase pe mine în faţă. Ziceai că sunt gtavid,

 Că tot povestea cineva de un gabor foarte dur cu care dădeai examenul de permis în oraşul meu de baştină: având în vedere că suntem cam de aceeaşi vârstă, cred că tot cu el am dat şi eu, că şi despre al meu vorbea lumea la fel. Şi chiar era dur. Din 10 inşi de pe maşina pe care am făcut eu şcoala, o Dacia Solenza sau ceva gen, doar 2 am luat permisul: eu şi o tipă care dădea a doua oară. Sincer, eu eram cel mai prost şofer dintre toţi. Aveam nişte colegi, mai mult femei, care-şi permiteau, luau ore în plus, chestii din astea, cu mine pe instructor îl durea la instalaţie. La orele de traseu,. în loc să îmi predea şoferie, bârfeam gagicile de pe trotuar şi vânam fazani cu maşina. Nu glumesc. La prima lecţie, am ieşit din oraş, am mers printr-un lan de rapiţă şi ne-a sărit în faţă pe stradă un fazan şi eu am pus frână în timp ce instructorul urla DĂ-I!!!

Aveam emoţii la examen. Nu mă simţeam pregătit şi vedeam ce făceau ăia de dinaintea mea. A ăcut una o parcare laterală de s-a oprit în mijlocul unui parc până să apuce poliţistul să-i pună frână. Dar s-a întâmplat ceva: instructorul m-a luat într-o bodegâ până să vină rândul meu şi a comandat 200 ml vodcă - 100 pentru mine, 100 pentru el. M-am uitat la el ca la un nebun. Cum să stau cu zbirul ăla în dreapta mea fix în examen, eu băut? Dar el m-a încurajat, ia, cutare, e ok. Şi a fost, am menţionat mai sus rezultatul. Acuma, eu fusesem ultimul examinat, am mers şi am lăsat maşina în parcare, iar intructorul probabil că făcuse chestia aia cu vodca aproape cu toţi elevii lui, că a plecat să predea maşina aşa: el întins pe scaunele din faţă, cu uşa din dreapta deschisă, că era înalt, manevrând volanul şi pedalele cu mâinile. Eram ultima lui serie, găsise el un contract în Spania şi pleca. Dar mi-a lăsat o lecţie: vodca bună nu miroase.

 Şi doar am zis că nu mai fac asta. Ce frumos mi-a zâmbit corporatista aia aseară pe stradă! M-a făcut să-i zâmbesc şi eu înapoi. Deci, pe măsură ce se apropia de mine, mă scana din cap până în picioare şi zâmbetul i se lungea spre urechi, aşa. După ce-am trecut unul de altul, flatat, mi-am dat cu mâna prin păr, ca un fotomodel din reclame şi când am băgat mâna înapoi în buzunar am descoperit cu groază un posibil motiv pentru care respectiva avea un zâmbet aşa de generos: iar am luat din grabă şi greşeală blugii aia pe care am zis că nu-i mai port niciodată, că dacă umbli mai mult de 100 metri cu mâinile în buzunare ţi se deschide schlitzul complet. Jesus! Pentru asta, nici măcar nu-i mai arunc, cum îmi propusesem mai demult şi cu siguranţă nu-i dau de pomană. Nu. Găsesc un duşman şi-i fac cadou lui.

 Hai să spun şi eu ceva de aşa-zisul scandal Auchan, că văd că toţi se pricep. În primul rând, a fost cineva recent la Cora? Că am fost eu şi din 30 de case de marcat doar 3 au casier, restul sunt self check-out. Deci, nu numai ăia fac treaba asta. Deci, băbăieţi, ăsta e viitorul, de fapt, ce zic eu aici, ăsta e prezentul! Îi înţeleg şi p-ăia care gândesc din postura de consumator, "unde-i vânzătoarea aia, să am şi eu  cu cine să mă cert", na, e plin de frustraţi pe lumea asta, deşi, dintr-un punct de vedere, au dreptate, dar numai până la un punct şi o să argumentez: o dată, dacă tu îţi optimizezi costurile, atunci optimizează şi costurile mele. Pe de altă parte, nu te obligă nimeni să cumperi de la ei, iar în firma lor regulile sunt ale lor.

Problema cea mai mare este alta. Este una socială. Nu ştiu câtă lume a fost atentă la ora de istorie când ni se povestea de grevele de prin Flandra, când au apărut manufacturile şi lumea.îşi pierdea locurile de muncă, prin evul mediu. Ei, eu am văzut cu ani în urmă o tipografie care printa non-stop fără nici măcar un suflet de om lângă ea şi pot să garantez că ăsta e viitorul, iar problema arată foarte grav pentru forţa de muncă. Ne vom trezi cu o grămadă de oameni calificaţi, necalificaţi, nu contează, care nu vor avea ce să facă şi vor avea o grămadă de timp liber la dispoziţie. Dar nu poţi să te lupţi cu tehnologia, că dacă nu o adopţi tu, nu că te adoptă ea pe tine, ci, mai grav, o adoptă concurentul tău. Să spunem, la întâmplare, China. Că ea ştie cum a fost când a rămas pe loc iar vestul i-a luat-o înainte tehnnologic.

Aş fi scris mai mult, dar am să argumentez altă dată. Zic acum atât: răspunsul la tot ce se întâmplă este o nouă formă de comunism, altă variantă nu avem, că riscăm să transformăm societatea asta într-un haos total.

Cleptomanul

 Când eram copil, ai mei şi-au dat seama că eram cleptoman, dar m-au vindecat foarte rapid. Vecinii de la etajul 3 aveau un stilou cu cap de panda, nu ştiu cine şi-l mai aminteşte. Şi l-am furat. Nu aveam ce să fac cu el, nu ştiam să scriu, eram la grădiniţă. Ai mei m-au văzut cu el, m-au bătut, m-au luat de mână, s-au dus la vecini şi l-au returnat, cu scuzele de rigoare. După care l-am furat din nou, iar scenariul s-a repetat. Aşa m-am lecuit de darul furatului, ba chiar am şi învăţat primele mele lecţii de matematică şi filosofie: 1+1=2 bătăi ca în filme, deşi stiloul e doar 1. Sincer, na, fiind împtriva violenţei în familie, aş fi rezolvat-o altfel, îi făceam morală, returnam stiloul şi-i cumpăram eu unul. Dar, sincer, nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă după un timp descopeream că avea două.

Taximetrişti trişti

 Taximetrişti trişti

Mi-a zis maică-mea să mai ies şi eu din casă, să mai scot şi eu o tipă la o cafea... Ciudat. Ultima dată când mi-a dat sfaturi despre femei era acum mai bine de 30 ani, când am venit supt pe gât acasă şi m-a luat din uşă:

-Cu cine te-ai bătut?!

-Cu nimeni mamă, e fata asta şi....

-Vaaai, ai grijă, foloseşte balonaşul, că fetele astea-s parşive!

Nu ştiu de unde ştia ea că fata aia era parşivă, dar chiar era. Avea doi prieteni în două oraşe diferite şi eu eram al treilea, un fel de amant, aşa. Nu mi-a dat nicio boală cu S, dar prietenul ei din Focşani, de meserie jăpcar-cuţitar, m-a scos într-o zi la o bere. A făcut el cinste. Avea nişte ochi verzi care păreau că văd prin tine, îl ştiam, evident, toate poveştile lui erau despre bătăi şi avea mereu cel puţin un briceag la el. Dar zâmbea când mi-a spus că ştie tot şi că nu-l interesează, "dă-o-n plm", am încheiat citatul. Am simţit că mi-a trecut glonţul, pardon, cuţitul pe la ureche, dar atunci, la 14 ani sau cât aveam, am înţeles că dacă poţi să nu fii gelos poţi fi un om mai fericit şi poţi să şi răspândeşti fericirea aia la oamenii din jurul tău.

Revenind în prezent, trebuie să recunosc că şi eu am înşelat-o luna asta pe prietena mea cea mai bună. Unii care s-au mai uitat în gura mea ar spune stai aşa, n-ai zis tu că pentru tine nu există cel mai bun prieten? Ba da, dar n-am zis nimic de prietenA cea mai bună. M-am nimerit printr-un mall, văzusem înainte un trailer la filmul ăsta, Taximetrişti şi am zis hai să-l încerc. Şi mi-a plăcut, mă. Aşa de tare încât mă mâncau degetele să scriu o recenzie despre el, dar nu puteam, că ar fi aflat prietena mea cea mai bună că am fost la film fără ea şi poate s-ar fi simţit trădată.

La noi, cam aşa funcţionează relaţia, din când în când ne mai vorbim pe net, ne mai auzim la telefon şi mă mai scoate ea la film. Merg mereu pe mâna ei, e absolventă de UNATC, lucrează în domeniu, până acum nu m-a dezamăgit niciodată când m-a scos la cinema. Dar de data aia aveam chef de ceva superficial, aşa că am zis hai, ăsta. Şi a fost cu totul altceva. Aşa că săptămâna trecută, când ea mi-a propus să mergem la nu ştiu ce tragedie şi eu am zis nu, că am eu destule, a doua opţiune pe listă a fost Taximetrişti şi parcă am simţit de dinainte că o să-mi propună şi varianta asta. Nu ştiam dacă mi-a propus-o că undeva, în subconştientul ei, mă considera un cocalar sau că i se părea ei un film bun, dar am simţit că o cunosc eu pea ea mai mult decât credeam.

Când am ajuns acolo n-am putut să fac altceva decât să-i mărturisesc ce am făcut şi că era a doua oară când mergeam la filmul ăla, pentru că prima oară am crezut că nu i-ar plăcea, dar a doua oară am mers special ca să-l vadă şi ea, pentru că eram sigur că i-ar fi plăcut. Nu s-a supărat. La sfârşit, nici măcar n-am discutat despre el, dar în mijlocul filmului s-a întâmplat ceva. Unul dintre actorii din rolurile principale are un fel de monolog şi ea îmi spune:

-Cu ăsta m-am fvtut.

Na, uneori, prietenii aleg momente ciudate să-ţi facă confesiuni."Bine că vă învaţă ăia la şcoala aia a voastră de film să vă fucheţ între voi, dar nu vă învaţă să nu vorbiţi în timpul filmului", i-am zis eu în gând. Acuma, despre film, nu vreau să fac un spoiler. Dar merită văzut. Nu e comedie, cum credeam eu. Mai demult, îmi spuenea o fostă prietenă bună că lumea asta e plină de relaţii "disfuncţionale", cum le zicea ea şi nu cred că era departe de adevăr. Ne scufundăm într-o mare de pretenţii absurde şi aşteptări nerealiste şi ne distrugem viaţa singuri. Dar chiar şi aşa, trist cum sună. îl recomand. Dacă îl vedeţi la cinema, o să descoperiţi o chestie şi pot să pun pariu pe ce vreţi voi că va fi aşa: unii oameni din public vor râde şi la scene la care nu ar trebui să râdă nimeni.

Antireclama zilei: Antidot pentru articulaţii

Antireclama zilei: Antidot pentru articulaţii

Aşa era titlul, nici n-am mai dat click să văd ce ulei de şarpe conţine. Dar nu mă pot abţine să nu mă întreb: cum ar fi să n-ai articulaţii? Cum cobori scările? Prin teleportare? Cum mănânci? Prin puterea gândului? Sloganul ăsta chiar că vine direct de la şcoala ajutătoare de copywriteri.

Pentru ciorba de ieri (nu intru în reţete acum, deşi am făcut ceva ce n-am făcut niciodată la o ciorbî, dar nu regret deloc), m-am dus la supermarket şi am luat şi juma' de scăricică afumată. Vreo cinci coaste din alea, că nu aşteptam musafiri. Vânzătoarea:

-18 lei. O împachetez?

-Poftim?

-Dacă v-o împachetez.

(Nu ştiu dacă a vorbit cu cratimă.)

-Păi, n-aş băga-o în ruccsac aşa.

-Nu, că de multe ori, clienţii, când văd cât costă, se răzgândesc.

Acuma, oi fi având eu faţă de boschetar cu barba asta sau de intelectual sărac cu ochelarii ăştia, nu mai contează, cert este că femeia îmi făcuse deja un fel de profiling, dar nu m-a deranjat. Ce m-a deranjat a fost faptul că am coroborat instant ce se întâmpla acolo cu ce se întâmplase la coadă la întreţinere cu câteva seri înainte. Toţi aveau câte 600, 700 de plătit. Dublu sau mai mult faţă de anul trecut. Cum să fie atât? N-avea nimic nicio logică. Nici salariile angajaţilor  distribuitorilor n-au crescut aşa de mult, nici taxele, nici impozitele, nici preţurile, de fapt, la producător, toate au crescut doar pentru tine şi pentru mine. Eu ştiu că e război, ştiu că e criză, ştiu că e piaţa volatilă, dar vi se pare că e penurie de ceva pe undeva?  Ne batem pe căldură? De unde creşterile astea? E cumva ceva gen "după noi, potopul" şi se aşteaptă cineva să adunăm cu toţii chestii, ca hârciogii? Atunci, cum aduni apă caldă? Trebuie făcut c e v a.

Am zis că revin

 Am zis că revin

Ştiu, o să sune dur, dar când muierea mea de mai demult şi-a luxat un picior sărind un gard cu pantofi cu toc pentru că au atacat-o câinii comunitari, câinii "noştri" şi totul a rezultat într-un "gata, îi prind pe toţi şi îi spânzur de bara de bătut covoare" vorbeam la nervi. Nu am spânzurat şi nu o să spânzur nimic şi pe nimeni. Când m-am calmat, adică a doua zi, după ce mi-a zis ea "hai!" şi eu am zis "nu pot, mi-e milă!" şi ea mi-a răspuns "hai, că nu mă futz în picior!" mi-am amintit ceva de mai demult.

Eu am fost muşcat de un câine "comunitar" fix în ziua dintre aia când aflasem că luasem examenul la liceu şi aia când trebuia să plec cu familia în Deltă. Veneam de la piaţă, am auzit nişte scheunături de pui de câine, am crezut că or fi fost abandonaţi sau ceva, m-am dus să văd şi, din senin, a apărut mama lor şi m-a compostat. Nu m-a prins corect nici ea, dar nici eu n-am apucat să retrag piciorul cum trebuie, că eram în şlapi, am o cicatrice în spatele genunchiului care seamănă cu orice, cu o căzătură de pe bloc, eventual, numai cu o muşcătură de câine nu, că a intrat în mine doar un canin.  (Ahem). Aveam de ales dacă făceam tratamentul antirabic 12 zile şi râmân singur acasă ori merg cu ei şi m-am dus, deşi dup-aia am aşteptat să văd un an de zile dacă mor de hidrofobie sau nu. Am făcut doar antitetanicul sau cum s-o fi chemând şi am plecat. Dar nu asta era cea mai mare problemă pentru unul ca mine atunci. (Poate cândva o să zic ceva şi despre câinele roşu, câinele alb şi câţeaua neagră, dar nu acum).

În viaţă mai eşti muşcat, mai iei o palmă, dar eu aveam o mare frustrare: cititor înrăit, mă duceam foarte des la biblioteca judeţeană să iau cărţi şi să le dau înapoi. Mă enerva foarte tare faptul că, după ce că era într-o zonă rău famată, în care te întrebau mereu băieţii ce ai la tine (eu ce să am, cărţi, nu păreau interesaţi de asta), se mai apucau şi câinii vagabonzi să te hăituiască pe acolo. Şi nervos cum eram, am aflat că la Vânătorul şi Pescarul sau cum se chema magazinul ăla şi unde eu eram deja client constant se băgaseră sprayuri "paralizante". Aşa că mi-am dus şi am luat şi eu unul. M-a cerut madama aia buletinul, m-a trecut într-un registru, de parcă doream să sparg o bancă cu sprayul ăla.

Şi l-am luat şi când au venit peste mine câinii vagabonzi l-am folosit şi a funcţionat. N-a murit nimeni, n-a fost spânzurat nimic, pur şi simplu au plecat. Îmi amintesc şi acum momentul. Era o vreme ploiasă. Dar nu înţelegeam ce căutau câinii la bibliotecă. Când am ieşit de acolo, am văzut: colegii mei, cititorii, le dădeau de mâncare acolo. Atunci am înţeles că inteligent te naşti, nu devii citind şi că oricât ai citi, să dai de mâncare unui câine ca să nu te mai latre nu te face un om mai bun sau mai deştept, îl face pe el să te apere de ceilalţi, chiar dacă nu te atacă nimeni. Nu-s dresor de câini, dar, îmi pare rău, chiar dacă na, câinii din Bucureşti au avansat, nu mai luptă la copii, luptă la seniori acum, ce s-a întâmplat spune mai mult despre noi decât despre câini, şi anume că nu am învăţat mare lucru din ce s-a întâmplat până acum.

Toate mergeau aproape bine pentru prinţ, până într-o zi, când tatăl lui îl chemă la el.

-Du-te în lume şi află de ce văd bine cu ochiul drept şi nu văd bine cu ochiul stâng. Dacă faci asta, îţi las ţie împărăţia mea.

-Tată, dar eu sunt al doilea născut...

-Dacă faci asta, te aleg pe tine moştenitor.

Şi a plecat. A făcut înconjurul regatului şi apoi al lumii. Peste tot întreba:

-Ştiţi cumva de ce împăratul vede mai vine cu un ochi şi cu altul mai prost?

Cei mai mulţi îl ocoleau ca pe un lepros. La o răscruce, un binevoitor i-a spus în şoaptă:

-Vorbeşti aşa despre bunul împărat? Vrei să te omoare?

Un cerşetor beţiv auzi conversaţia şi urlă:

-Pentru că vede doar ce vrea el!

Iar prinţul a înţeles. Cerşetorul avea dreptate. Institutorul lui, Demagostene, îi spunea că pământul este plat, dar în depărtare se vedeau munţii, cum să fie pământul plat? Aşa că a mers înainte. A traversat planeta şi s-a întors acasă pe la miazănoapte. Acasă, s-a întâlnit cu tatăl lui.

-Ai aflat care-i pricina cu ochii mei?

Tânărul prinţ nu avu curajul să-i spună ilustrului său tătâne adevărul pe care îl aflase de la un om de rând.

-Am aflat multe lucruri, dar asta nu. Am aflat ţinuturi miraculoase, am aflat frumuseţea femeilor negre, am aflat limbi pe care nu le cunoşteam... şi am aflat că pământul e rotund.

-Adică te-am trimis 6 ani în pribegie ca să nu afli ce ţi-am cerut! Şi nu-mi mai spune tată! Eşti fiul vizitiului meu făcut cu o hangiţă, mă-ta aia care crezi tu nu e a ta, n-a putut să facă copii niciodată,  nici sora ta nu e sora ta, i-a înfiat mă-ta pe toţi ca să pretindem că avem moştenitori, nici măcar fratele tău mai mare nu e fratele tău şi oricum nu mai e!

-A murit!?

--A murit ăn luptă, ca un erou, cu ca tine, un plimbă-lume! Nu mă crezi când îţi zic că nu eşti copilul meu? Am fost  plecat 3 ani în război şi tu te-ai născut după 2. Acum marş la castelul tău şi aşteaptă să mor eu să moşteneşti imperiul ăsta care oricum nu m-a meritat niciodată!

Iar prinţul se duse, numai că pe drum a luat o altă hotărâre: mai avea ceva de făcut. Trebuia să plece din nou. Aflase că pământul e rotund, dar trebuia să afle dacă este un cerc sau un glob.

Acum, trebuie să discutăm nişte cazuri. Ele sunt oarecum despre, dar mai degrabă pentru nişte oameni de la care am avut de învăţat foarte mult şi la care ţin foarte mult. Ei se numesc Eugen şi Ioan (La mulţi ani, Nelu şi să-ţi trăiască Ioana!). Eugen mi-a spus o dată povestea numelui lui. El trebuia să se numească Jeno, doar că ăia de pe la starea civilă ori n-au ştiut, ori n-au putut să scrie patru litere corect una lângă alta, aşa că i-au zis Eugen.  Adevăru-i că nici eu nu ştiu cum se scrie corect, deci, aş putea fi angajat cu succes la starea civilă. Eugen bun, ba foarte bun, dacă mă întrebaţi pe mine. Era un nume maghiar Jeno, de unde să ştie nomenclaturiştii ăia comunişti cu 7 clase chestii din astea? Mai târziu, când l-am auzit ca arbitru, el fiind antrenor, vorbind în maghiară cu sportivii lui pe margine chiar am întrebat-o pe şefa arbitrilor:

-Auzi, dar Eugen e ungur?

-Nu, dar na, stă în Cluj, evident că ştie ungureşte.

Atunci m-am convins definitiv că e proastă. Dar. Eugen. Şi Ioan. Şi la mine în familie s-a greşit. Am avut doi străbunici în Apuseni cu un parcurs mai mult decât ciudat. Unul a fost luat în armată când a început primul război mondial şi trimis să lupte împotriva italienilor în Alpi. Ajuns acolo, a luptat el cât a luptat, după care s-a gândit că nu e războiul lui, a dezertat şi s-a întors pe jos acasă din Tirolul de Sud până în Ardeal. Străbunicul cu cea mai ciudată parte din povestea asta, ca să vezi, Eugen, că toţi avem nebunii noştri, este Ioan, cuscrul dezertorului. Când s-au dus părinţii lui să-l declare, că se născuse, ăla de la primărie, notariat sau unde l-au înscris ei, era şi beat, era şi ungur, aşa că l-a trecut în acte Ioana. Drept urmare, el n-a făcut nicio zi de armată cât a fost războiul de lung.

Am văzut şi eu Teambuilding, bine, l-am văzut atât de praf încât după ceva timp i-am zis cui m-a dus că aş vrea să mergem într-o zi să vedem Teambuilding şi pot să zic ceva: dincolo de faptul că ar fi bun sau prost, este foarte realist. Şi acum s-ar putea să fiu înjurat, dar pentru mine s-a confirmat încă o dată că, de fapt, corporaţiile sunt bune. Într-un fel, da, te storc, munceşti ca un sclav, se gândesc în principal numai la profit, am şi exemple. Ştiu corporaţie care avea 300.000 angajaţi, care le-a promis acţionarilor într-un an 30 miliarde USD profit şi pentru că a făcut doar 27 miliarde profit, ca să optimizeze costurile, a dat 30.000 oameni afară. Dar, spre deosebire de patronii români, te plătesc. Decent. Şi te trimit şi în teambuilding, Vreau şi eu să văd o gestionară de la non-stop care a fost în viaţa ei în teambuilding.

 Când stai cu sabia deasupra capului normal că eşti stresat şi presat de targeturi, deadlineuri şi alte aşteptări de multe ori heirupiste şi nerealiste. Şi când ai ocazia să scapi te faci prafao. Dar asta nu face corporaţia un lucru rău. Dacă ne amintim de anii 90, ar trebui să ne amintim şi de faptul că majoritatea oportunităţilor de carieră erau să ajungi zilier, vânzător la magazin sau măturăteur indiferent ce educaţie aveai, dacă nu aveai pile, deşi... sau să pleci din ţară. Acum e altfel. Şi e meritul nostru. Foarte multă lume dă vina pe corporaţii pentru tot ce-i rău pe lumea asta, dar nimeni nu am auzit să se uite şi să vadă că, de fapt, corporaţiile plătesc jumătate din tot impozitul pe profit plătit în ţara asta, în condiţiile în care sunt doar o mică parte din toate companiile de aici.

Cu alte cuvinte, românii nu-şi plătesc impozitele în România, nu străinii. Şi să amintesc un aspect, toată lumea se plânge că ne pleacă talentele din ţară, ştiţi voi, mai ales ăia care vor să aibă dreptate cu orice preţ, care fac mişteaux de diaspora, că, vezi-doamne, nu mai ştie româneşte. Pe de o parte, ăia care nu mai ştiu româneşte nu au ştiut româneşte niciodată, pe de alta, cine eşti tu să judeci cine unde pleacă, dar corporaţiile care au venit aici tocmai asta au făcut, au dat o şansă unor oameni să-şi pună în valoare ce ştiu aici, nu la dracu-n praznic, pentru că, surpriză,  zic din nou,ele plătesc. Şi plătesc oameni care învaţă acum, pentru că noi, vreo 50 ani, poate mai mult, nu am ştiut ce e capitalismul şi corporatismul. Media de vârtstă este foarte mică, iar şefii ăia mari sunt de multe ori nişte securişti bătrâni care au fost puşi în funcţii că erau singurii care aveau contacte şi contracte peste tot.  Eu am fost în teambuildinguri. Comedie proastă sau comedie bună, nu mai contează, nu suntem critici de film aici, dar a propos de neorealismul românesc, cam tot ce vezi în filmul ăla se potriveşte cu realitatea şi se încadrează acolo.