La 20 ani m-am operat de apendicită. Nimic neobişnuit până aici. M-am dus la spitalul militar din Focşani cu o prietenă de-a maică-mii, doctorul care m-a văzut şi o ştia pe ea şi, într-un mod ciudat, mă ştia şi pe mine.

-Bun, opraţia asta va fi decontată de CNAJMPS sau cum dreacului s-o fi scriind, că tu eşti fiu de ofiţer. 

Şi prietena maică-mii, plecată dintre noi între timp, zice:

-Dom' doctor, v-am adus şi eu ceva.

Ea era patroană de bodegă şi a scos din poşeta ei exagerat de mare o sticlă de whikey.

-Hai, merci.

Şi deschide un dulap unde să o bage şi  nu prea avea loc, acolo era plin de sticle de băutură şi de cartuşe de ţigări.

-Hai, bun, ai mâncat ceva azi?

-Da.

Nu mâncasem, dar aveam empţii.

-Atunci, te operăm mâine. Stai şi tu în noaptea asta aici, îţi facem o clismuţă şi o să fie ok.

Nu ştiu câtă lume a mai făcut clismă. Dar când îşi face efectul, ar fi mai bine să te c*ci direct în duş, că sare peste tot. E cu icnete, cu scremete, cu oftatu, e greu. Şi facem. Am avut parte de un chirurg super meseriaş, fusese trimis inclusiv în Somalia la spitalul militar românesc trimis acolo şi se ocupase inclusiv de neonatologie, o grămadă de somalezi se numesc Ion, Gheorghe sau Vasile pentru că el i-a adus pe lume şi el i-a botezat.

Din păcate, după nişte ani s-a sinucis, niciodată nu o să înţeleg de ce, că avea orice. Dar nu înainte să mă fi operat pe mine. La marea artă. Pe 21 noiembrie m-a operat şi eu pe 1 ianuarie eram la sală, mă antrenam. Dar până atunci, 1 ianuarie, respectiv, încă mă recuperam după operaţie chiar în ziua în care fusesem operat şi am observat ceva la colegul meu de salon, primarul de la nu-mai-ştiu-unde. Sub patul lui era o baltă de sânge.

Fusese operat de ceva gen fistule an*le şi hemoragia de după trecuse prin aşternuturi, prin saltea şi curgea pe jos. Eu, proaspăt operat, ieşit recent de sub anestezie, m-am aproape târât până la asistente să le spun ce se întâmplă. Alea îl cheamă pe medicul de gardă. Beat. Şi nici nu era chirurg. Dar l-a deschis pe viu, nu mai avea voie să îi facă anestezie din nou în aceeaşi zi. Îl închide, zice gata. Îl bagă înapoi în salon.

Asistentele au observat că el sângera în continuare şi l-au deschis ele din nou, singure, de capul lor. Nu au reuşit să rezolve problema, dar au făcut cumva să dea de chirurgul care îl operase iniţial. Era la vila lui de la Soveja, din Munţii Vrancei, mort de beat. S-a urcat în maşină şi a zis;

-Hai, vin.

La intrare în Focşani l-a oprit poliţia.

-Aţi băut.

-Da, dar am operaţie.

-Nu-i nicio problemă, lăsaţi maşina aici şi vă ducem noi. Şi l-au dus şi l-a salvat pe omul respectiv. Era o chestie ciudată. Am stat o săptâmână în spitalul ăla pe chirugie şi în fiecare noapte murea câte un pacient aşa, din ce în ce mai aproape de salonul nostru. În noaptea aia, când am vâzut hemoriagia aia am zis gata, e rândul nostru. Şi până la urmă a murit doctorul.

 Pentru că mi-a reproşat un om pe care îl respect foarte mult că nu prea mai scriu, here goes:

Mama a fost detaşată la un curs la Bucureşti cu bucătarul lui Ceauşescu, tata era detaşat în economia naţională, la Hârşova. Era comandantul unui batalion la arma construcţii.

-Bun, ce facem cu ăsta, îl trimitem la bunici sau...?

-Lsaă. îl iau eu.

Şi m-a luat. Jumătate din oraşul ăla e construit de taică-miu. Era o nebunie ce se întâmpla acolo. Toţi soldaţii făcuseră puşcărie, erai acolo pentru că armata era obligatorie, dar nimeni nu avea curaj să le dea o armă în mână. Bătrânul avea pe birou un catastif imens cu fiecare ce pedeapsa a primit, plus o vână de bou şi o coadă de târnăcop cu care bătea soldaţii. Pe una o chema Iuian şi pe una Cristian, ca pe fii lui. Stăteam acolo şi mă plictiseam. Dar eram lângă Dunăre, îmi doream să pescuiesc. Aşa că bătrânu' aliniază tot batalionul:

-Care ştie să pescuiască?

Iese unul în faţă:

-Eu. Sunt lipovean din Brăila, pescar din tată în fiu, cutare-cutare...

-Pentru ce ai fost condamnat?

-Pentru furt.

-Bun, mergi tu.

Şi am mers pe malul Dunării şi am pescuit şi am prins numai ghiborţ, pe care bucătarul unităţii, tot fost puşcăriaş şi el şi soldat, a avut amabilitatea să mi-l gătească şi eu l-am mâncat.. Dar cât eram acolo şi pescuiam, am văzut în ochii lui, în afară de senzaţia aia că scăpase de o zi de muncă pe şantier, ştiu că mă repet, poate că el avea acelaşi sentiment când se uita la Dunăre ca mine când mă uiitam la mare.

 În 1998 luasem examenul la facultate şi venisem cu nişte calabalâc să mă mut la Bucureşti. Era încă o perioadă în care eram aşa, un fel de Est Sălbatic. Undeva între Gara de Nord şi Gara Basarab, pe bulevardul ăla, nu ştiu cum se cheamă, dau de doi copchii, de vreo 7-8 ani, aşa, care mă abordează. Acuma, paranteză, mai ştiam şi eu nişte chestii, o mai arsesem pe la Bucale, mai ales prin zona Berzei, unde, dacă te trezeai dimineaţa puteai să vezi câte un ARO de poliţie cum colecta câte un plic de la fiecare poartă. Dar, să revenim la copii. Unu-mi spune:

-Îţi dau o fată, nepoate?

Am rămas şocat. Îmi dădea o fată de vârsta lui sau cum? Într-o fracţiune de secundă mi-au trecut un milion de întrebări prin cap. Dar cea mai grea a fost asta: ce fel de membru al societăţii o să fii la maturitate când tu eşti peşte la 7 ani?

 Am fost în weekend să arbitrez la Blaj sau la Sebeş, că tot timpul le confund. După o zi în care am arbitrat vreo 50 meciuri, rupt de oboseală, îl las pe colegul din camera de hotel la duş şi merg la benzinărie să-mi iau ţigări. Când mă întorc - lăsasem uşa descuiată, am intrat şi ceva părea în neregulă şi nu ştiam ce. El era în pat, în chiloţi, se uita la televizor, ca unul care tocmai ieşise din duş. Dar eram în holul ăla mic pe unde intri în cameră şi îl vedeam doar de la brâu în jos. şi zice:

-Băi, Cristi, vezi că ţi-am băgat berile în frigider.

Pe loc mi-am dat seama că ceva era în neregulă grav. Pe mine mă cheamă Băi, Cristi, aveam beri în cameră, dar colegul meu era ardelean, tipul ăsta avea accent de moldovean şi nu avea vocea lui. Am mai făcut un pas şi am văzut că, într-adevăr, nu era el.

-Ăăă, camera 206?

-Nu, camera 106.

Greşisem etajul, atât de rupt eram. Şi el lăsase uşa, practic deschisă. A fost super chill, omul, a râs,  nu s-a întâmplat nimic grav, chiar mă gândeam să-i zic:

-Sorry, am greşit camera. Dar şi pe mine mă cheamă Cristi, pot să iau şi eu o bere din frigider?

 Am fost în Norvegia la vreo săptămână după ce dementul ăla de Breivik omorâse vreo 100 de oameni. M-a sunat maică-mea şi i-am zis ce făceam, mă pregăteam să plec.

-Ce cauţi tu acolo, la teroriştii ăia?

-M-au trimis de la muncă, mamă, trebuie să mă duc.

Şi plec. Bucureşti - Munchen, Munchen : Oslo şi înapoi acelaşi traseu. Am stat o noapte acolo, că am fost la o conferinţă de presă şi m-am întors. Acasă, desfăcându-mi bagajul, am descoperit cu groază ceva: pe fundul rucsacului, nu ştiu cum, de pe la pescuit sau ceva,  uitasem un briceag. Acuma, cine a mai călătorit cu avionul ştie cum e în aeroport, că uneori te scanează ăia şi în bocanci. Dar eu am trecut cu el din greşeală peste şase controale de securitate. unde te pune să îţi laşi şamponul şi briceagul nu l-a văzut nimeni. Te face să te întrebi cât de siguri suntem, dar pe mine mă luase cu transpiraţii reci cu gândul la, în paranoia şi în teama aia generalizată,  ce aş fi putut să păţesc eu dacă m-ar fi găsit cu el.

 Tot la mare, dar nu tura asta. Mai demult. Dăm peste un rocker blond care plângea pe plajă.

-Ce s-a întâmplat, frate?

Ne răspunde cu un accent ardelenesc superb:

-O murit Kurt Cobain, mă!

Kurt Cobain murise când eram în clasa a noua, noi discuţia o aveam când eram în anul 3 de facultate, nu am înţeles de ce a ales el să plângă pe tema asta tocmai atunci. Dar asta este. Mă întorc acasă şi mă duc la ceea ce era prietena mea pe atunci. Se făcuse târziu, ea mă aştepta în pat, dar eu nu puteam să mă desprind de televizor. Pe Arte era concert John Lee Hooker. 

Cu nişte tovarăşi de-ai mei fusesem nu cu mult timp înainte într-o tabără de limba germană, undeva lângă Sibiu. Seara ascultam în cameră John Lee Hooker. Aşadar, nu stau foarte mult cu ea, poate o oră şi dup-aia am luat-o spre casă. Am luat-o pe la un magazin de muzică pe care îl ştiam eu şi deşi nu era încă foarte dimineaţă l-am găsit deschis şi am luat singura caasetă cu John Lee Hooker pe care o aveau. Piratată, evident. Dacă cereai ceva cu Vali Vijelie, aveau câte casete îţi dorea inima sufletului.

Ajung la mine, pun caseta şi mergea, tată. Mi-am zis "dacă nenea ăsta vine vreodată pe la noi prin ţară sau pe la vecini, eu o să fiu primul la coadă la bilete". Şi deschid şi televizorul. Prima ştire era că John Lee Hooker tocmai murise în noaptea aia, când l-am văzut eu la televizor.. 

Trip

 Am fost în Vamă de 1 mai, mă. Nu s-a mai întâmplat asta de foarte mult timp. A venit tovarăşul ăsta al meu din Spania şi dorinţa lui expresă a fost să mergem în Vamă, ca pe vremuri.Nu ne mai văzusem de 6 ani. L-am aşteptat la aeroport. a aterizat pe la 2 noaptea, până să ajungem la mine, că stau în partea ailaltă a oraşului, se făcuse 5 şi deja circulau metrourile, ne-am dat seama că nu ne organizasem deloc. Nu aveam nicio rezervare nicăieri.

Am mers ca demenţii, la gară nu am găsit bilete. am dat-o în telefoane, până la urmă am găsit ceva, deşi a trebuit să umblăm ca nebunii prin ploaie, că autogara nu mai era unde ştiam noi. Am ajuns cu 5 minute înainte să plece autocarul, deşi, până la urmă, el a plecat cu 20 minute întârziere. Şi am ajuns la mare. Nu dormisem deloc 24 ore şi băusem non-stop coniac.  I-am zis:

-Eu trebuie să iau o pauză. Hai să găsim o parcare, că e cam frig să dorm pe plajă.

-Bine, hai.

Nimic, totul era plin. Încă o dată, eram la modul no reservations şi pe plajă merita să dormi doar dacă îţi doreai să mori de hipotermie, că era o vreme oribilă.

Până la urmă, ia un taxiu şi mă duce. 

Mă trezesc dimineaţa în hotel -  200 euro pe noapte camera, tovarăşul meu nu era în patul alăturat. Cam atât îmi aminteam eu.  Ies, îl sun. El ştia la ce cameră eram, eu nu, dar nu ştia la ce hotel. Bine, nici eu nu ştiam nimic, de fapt, m-am dus în faţa hotelului să văd ce nume are ca să-i zic. dar nu îmi dădeam seama de nimic, am abordat 3 persoane fără adăpst de lângă un container de gunoi din faţa hotelului:

-Ştiţi unde găsesc şi eu vreun magazin pe aicea?

-Păi, ce vrei?

-O bere.

-Faci dreapta în partea aia si dup-aia stânga şi ai magazin. Ai şi tu o ţigară?

-Hi, n-am la mine. E ok dacă vă dau un leu?

-Da, frate.

Le-am dat 2, că sunt un tip generos. Ei s-au bucurat. M-am întors cu berea, am băut-o şi după cum am spus, mă rog, nu ştiu dacă am spus, am făcut check-out şi i-am abordat din nou pe băieţii din faţă:

-Bun, o autogară ştiţi şi voi ca să ajung în Vamă?

-Da, uite, aşa şi aşa.

-De data asta am ţigări la mine. Vrei? Ia.

-Poţi să ne dai două?

.Da, ia de-aici.

Şi acum începem cu oarecum începutul mijlocului. Ne parcăm într-un hotel din Vamă. Găsim loc, ciudat. Cum ne aranjam noi bagajele în cameră, cioc-cioc la uşă. Oricât de simpatici suntem noi, nu aşteptam pe nimeni. Şi aici era ceva mai lejer, aşa, doar 500 lei pe noapte. Mda. Am deschis şi era nimeni altcineva decât patronul hotelului, care a venit la noi cu două căni cu ţuică să ne cunoaştem mai bine. 

Ne trăgea de limbă. Ceea ce era ok, că nu aveam nimic de ascuns. Adică, nu chiar nimic. Oricum a fost ceva ciudat, că ne-a cerut o ţigară el, ditamai patronul de hotel. Şi începe să ne pună nişte întrebări, aparent fără nicio legătură niciuna cu nimic. Noi i-am zis cine suntem, ce facem, dar pe mine m-au trădat reflexele de aflător de chestii şi mi-a zis cine este şi ce face: era fostul comandant al Poliţiei Constanţa. 

Din salariul lui de bugetar reuşise să îşi construiască 2 hoteluri în Vamă. Dar problema era alta, el fusese şeful Poliţiei şi noi aveam iarba pe noptieră, la vedere. Şi nu ne-a făcut nimic, mă. Mai mult, a doua zi dimineaţa nu ştiu cum am făcut, îmi doream şi eu o hamsie, dacă tot am fost la mare şi la recepţie tot de el dam şi-l întrebăm ce putem să facem în legătură cu asta.

-Acolo, terasa aia. Au tot ce trebuie. Tot a mea este.

Şi asta era, nici măcar nu m-am aşezat şi nici nu m-am adăpostit. Am luat ce iarbă mai era cu mine.

- Băi, dacă te opresc ăştia?

-Le zic că e în scop medicinal, mă. 

Erau 6 maşini de poliţie cu echipajele care îşi beau cafeaua unde beam eu berea aia şi nu s-a întâmplat nimic. Stăteam în picioare şi nu eram înăuntrul terasei, eram, tehnic afară şi mă ploua şi mă bătea vântul şi mă uitam la o mare agitată, urâtă şi aproape neagră şi mai bine decât atât nu puteam să mă simt. Eu m-am născut acolo. Nu chiar pe plajă în Vamă. Într-o maternitate la Constanţa. Dar înţelegeţi voi. Eram fericit.