Pentru că mi-a reproşat un om pe care îl respect foarte mult că nu prea mai scriu, here goes:

Mama a fost detaşată la un curs la Bucureşti cu bucătarul lui Ceauşescu, tata era detaşat în economia naţională, la Hârşova. Era comandantul unui batalion la arma construcţii.

-Bun, ce facem cu ăsta, îl trimitem la bunici sau...?

-Lsaă. îl iau eu.

Şi m-a luat. Jumătate din oraşul ăla e construit de taică-miu. Era o nebunie ce se întâmpla acolo. Toţi soldaţii făcuseră puşcărie, erai acolo pentru că armata era obligatorie, dar nimeni nu avea curaj să le dea o armă în mână. Bătrânul avea pe birou un catastif imens cu fiecare ce pedeapsa a primit, plus o vână de bou şi o coadă de târnăcop cu care bătea soldaţii. Pe una o chema Iuian şi pe una Cristian, ca pe fii lui. Stăteam acolo şi mă plictiseam. Dar eram lângă Dunăre, îmi doream să pescuiesc. Aşa că bătrânu' aliniază tot batalionul:

-Care ştie să pescuiască?

Iese unul în faţă:

-Eu. Sunt lipovean din Brăila, pescar din tată în fiu, cutare-cutare...

-Pentru ce ai fost condamnat?

-Pentru furt.

-Bun, mergi tu.

Şi am mers pe malul Dunării şi am pescuit şi am prins numai ghiborţ, pe care bucătarul unităţii, tot fost puşcăriaş şi el şi soldat, a avut amabilitatea să mi-l gătească şi eu l-am mâncat.. Dar cât eram acolo şi pescuiam, am văzut în ochii lui, în afară de senzaţia aia că scăpase de o zi de muncă pe şantier, ştiu că mă repet, poate că el avea acelaşi sentiment când se uita la Dunăre ca mine când mă uiitam la mare.