Ghicitorul

Prin 1987, mă duc eu cu toată familia, cu încă două familii de prieteni, rude îndepărtate, toţi, cu căţel, cu purcel mistreţ, cu copii, la o ghicitoare. Nu la iniţiativa mea. Pentru xenofobi: să ştiţi că era româncă. Era o cetăţeancă îmbrăcată în călugăriţă care îţi deschidea cartea, aşa se chema. Adică, te prezentai în faţa ei, ea deschidea Evanghelia după Grivei şi-ţi spunea ţie viitorul tău fără să te cunoască. Eu aveam vreo 8 ani şi deja mi se părea pierdere de timp ce făceam noi acolo. Mai ales că spunea nişte chestii care atunci am crezut că nu au cum să fie adevărate. Mai târziu avea să facă puşcărie pentru ce practica ea. Probabil, i-o fi ghicit la vreo nevastă de securist sau miliţian, ăleia nu i-a plăcut ce a auzit, drept urmare, călugăriţa sau ce era ea a aterizat în penitenciar.

Doamna ne ghiceşte tuturor, nu mai ţin minte ce mi-a zis mie, dar ce le-a zis părinţilor mei chiar era greu de crezut şi pentru mine, copil de 8 ani. Le-a spus amândurora că ei vor călători în foarte multe ţări. Cine ar fi crezut că tu, român, în 1987, ai voie să călătoreşti în foarte multe ţări? Mai mult, îi spune lui tăică-miu, ofiţer în armată, că şi el va călători prin foarte multe ţări şi că se va întoarce să moară acasă. Pentru mine, asta nu putea însemna decât un singur lucru: război, că el nu putea călători atunci în foarte multe ţări decât în misiune. Deja îmi dădusem seama că războiul arată mult mai bine în cărţi decât în realitate. Dincolo de eroism şi cucerit ţări, războiul înseamnă şi victime nevinovate. Preferam să îl citesc în cărţi decât să îl trăiesc în realitate.

Mă uitam, plecând de acolo, la adulţii din jurul meu şi nu îmi venea să cred cu câtă seriozitate tratau ei ce le zisese atunci femeia aia. Ea a zis mai multe, nu are rost să le reproduc pe toate aici. Eu nu o credeam. Până şi azi are dreptate. I-a zis maică-mii că unul dintre copiii ei nu va avea copii. Suntem în 2019 şi ea încă are dreptate. Maică-mea s-a gândit la mine, deşi are doi băieţi, aveam să aflu peste ani. Nu că are doi băieţi, ci că eu aş fi ăla fără copii. Aşa e până acum, sau cel puţin aşa cred eu, eu nu am copii. Dar eu cresc, ajung pe la liceu, erau la modă Eliade, ezoterism, chestii. Vârsta aia când eşti plin de incertitudini şi ai vrea să ştii ce urmează. Aşa că m-am dus şi m-am apucat eu să învăţ din cărţi cum să ghicesc eu viitorul.

Pentru că venise revoluţia şi, încet, încet, ce spusese ea atunci începea să semene cu ce se întâmpla. Eu eram preocupat de mine, nu de ce se întâmpla în ţară, vroiam să ştiu viitorul meu. Aşa că învăţ pe cont propriu să ghicesc în cărţi şi în palmă din cărţi de la biblioteca judeţeană. În tarot şi în cafea nu, alea mi s-au părut mereu nişte adevărate escrocherii. Se pare că eram bun la asta, că ai mei află şi le spun şi altora. Şi mă trezesc aşa, un fel de Petre de la Maglavit, venea lumea la mine să le dau eu în cărţi sau să le ghicesc în palmă. Eu nu ştiu dacă le-am spus adevărul sau nu, oricum nu am cerut niciodată nimic pentru asta. Eu le spuneam ce văd eu acolo, în cărţi şi în palmele lor stângi.

De ce ai crede tu, de 40 ani, ce îţi spune despre viitorul tău un copil de 16, e greu de înţeles pentru mine şi acum. Poate pentru că vorbeam frumos, de asta alegeau să mă creadă pe mine. Poate pentru că erau atăt de disperaţi şi nefericiţi încât cereau păreri de la unii care puteau fi copiii lor. Dar eu nu reuşeam ceva. Le spuneam altora ce urmează, dar cu toată cartea mea şi cu tot ghicitul meu, nu ştiam ce urmează pentru mine. La un moment dat, am ajuns la o concluzie. Concluzia mea a fost că tu nu îţi poţi afla singur viitorul. Staţi aşa, că nu am ajuns la concluzia cea mai gravă. Concluzia cea mai gravă e că şi dacă ştii viitorul, nu îl poţi controla. Chiar dacă tu ai senzaţia că schimbi viitorul cuiva, tu de fapt nu i-l schimbi, şi nici măcar pe al tău, de fapt.

La un moment  dat, lucrurile o iau la vale în familia mea şi înainte să plece în străinătate, taică-miu zice şi el:
-Ia ghiceşte-mi şi mie în palmă.
Era palma aia grea, care mă lovise de sute de ori. Nu asta era problema, nu mă mai temeam de ea. Nu mi-a plăcut deloc ce am văzut acolo, că eu credeam chestiile astea. Efectiv, m-a luat cu emoţii, m-a luat gura pe dinainte şi i-am zis:
-Tu o să mori pe la 50 şi ceva de ani.
El şi-a retras palma pe loc şi a emis un:
-Du-te în pizda mă-tii!
Ce rău îmi pare că am avut dreptate. A murit la 53. Cum zisese şi doamna aia, după ani prin străinătăţi, el s-a întors acasă şi în 6 luni era mort. Mie mi-a revenit onoarea să îl înmormântez. Dar până să îl înmormântez, chiar m-am chinuit să îl salvez. Am făcut tot. M-a renegat familia, mama a spus că eu nu mai vreau să fiu fiul ei, am minţit, am făcut tot să îl ajut, a venit bunica mea, stâlpul familiei, a întrebat tot blocul dacă eu mă droghez, a fost mişto. Eu nu mă drogam, eu încercam să îmi salvez tatăl şi nimeni nu înţelegea de ce, că el era perceput de toţi drept un om rău. Eu încercam să fiu un fiu bun, să îl salvez când toată lumea îl abandonase. Nu mi-a ieşit.

Destinul este implacabil. De atunci, nu am mai ghicit niciodată nimic nimănui. Câteodată, poate la o bere, îmi mai scapă şi mai zic că eu ştiu să ghicesc. Când se întâmplă asta, de obicei, lumea îmi întinde palma, ia, ghiceşte-mi şi mie. Mă feresc de palma aia ca de dracu. Nu vreau să ştiu ce urmează pentru ei. Nu vreau să fiu eu cel care dă veşti proaste, pentru că ştiu câteva lucruri: oamenii, când aud veşti proaste, au tendinţa să nu le creadă sau să nu le accepte. Şi mai ştiu că poţi să ajuţi nişte oameni, dar nu poţi să îi salvezi pe toţi. Nu mai vreau să fiu ghicitor.