Un şofer

-Un şofer, mă?
Aşa a început discuţia la care am asistat eu prin 1990 sau cât era, când s-a schimbat ministrul Apărării. Venise unul nou, era general şi el, doar că arma lui era Auto. Cei care discutau chestia asta erau ofiţeri superiori de Transmisiuni şi Artilerie. Ei se considerau nişte intelectuali în armată, erau pur şi simplu mască atunci când au auzit vestea aia, ei erau dispuşi, se aşteptau să fie conduşi de un strateg spre o moarte glorioasă şi probabil inutilă, pentru o victorie care probabil nu ar fi venit, era ok, dar nu vroiau să fie duşi acolo de un general de şoferie.

Trăisem o viaţă prin cazărmi, a fost prima dată când mi s-a părut că le pasă cu adevărat de meseria lor şi că pentru ei nu era doar un loc de muncă. Dar ei erau excepţii. Însă povestea începuse în 1989, că de asta o spun acum, mâine se fac 30 ani de când a început ce a început. A fost o mare dezamăgire pentru mine cum s-a comportat armata română atunci, nu o să mai spun şi de ce, că mi-ar trebui vreo 3 cărţi să termin de zis. A fost un film al prostiei criminale, l-am văzut eu cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele, dacă aş fi eu regizorul lui, i-aş spune Incompetenţa.

Atunci m-am hotărăt, dacă ăştia sunt oamenii care trebuie să îmi apere ţara, hai că mă fac eu ofiţer şi o s-o fac mai bine ca ei. Am zis că mă duc la liceul militar şi dau drumul la treabă. Ăl bătrân, când aude, prima dată se bucură, după care se dă peste cap să mă convingă să nu. Nu reuşeşte. Îmi zice, atunci, hai că te ajut eu cu dosarul. Şi mă ajută în aşa fel încât un medic militar mă declară inapt. Peste nu foarte mult timp, comisia de încorporare avea să mă declare apt combatant, arma Grăniceri. Dar atunci nu. Am plecat şocat. Şi m-am dus la şcoală, doar că pe drum am fost şi tâlhărit în plină stradă, aşa, ca să fie bine.

A fost unul din momentele alea când îţi zici: dacă asta-i ţara mea, atunci îmi bag pula-n ea. La şcoală se vedea din satelit că sunt supărat. Într-un final, profa de franceză mă întreabă ce am. Zic, am picat la liceul militar. Nu i-am zis de ce. Ea mă încurajează în franceză şi a fost foarte frumos din partea ei ce a făcut, eu mi-am văzut de drum, m-am dus la liceul unde vroiau ai mei etc. Dar până atunci, fix în ziua aia, când plecam de la şcoală m-a abordat colega asta a mea. Noi eram un fel de rivali, doar că na, ea era mai bună ca mine la şcoală. La modul că eu eram olimpic la vreo două materii, ea era olimpică la toate, na, asta e, era mai bună. Şi mă întreabă ce subiecte mi-au dat.

Era genul ăla de relaţie când părinţii te compară mereu cu ea, mai puţin când obţii tu rezultate mai bune decât ea, atunci nu îi mai interesează ce fac alţii. Vine vara, iau la liceu, şi la un grătar se laudă taică-miu cum m-a făcut el să nu ajung la liceul militar. Aşa am aflat eu că un ofiţer al armatei române a convins alt ofiţer al armatei române, medic militar, să mintă un copil. Ofiţerul care l-a convins pe celălalt ofiţer să facă ce a făcut era tatăl meu şi, de fapt, îi făcuse asta propriului lui copil. Mie aşa mi-a rezultat. Şi s-a mai şi lăudat cu asta. Eu l-am iertat. Şi cred şi azi că până şi aşa eu am fost mai bun ca fiu decât el ca tată şi mai există nişte lume care ştie că e aşa. Ofiţer mai bun ca el n-am apucat să ajung, am zis de ce.

Şi acum să ajungem la revoluţie, că despre asta vroiam să vorbesc. Armata a fost praf, asta am stabilit. Cine zice că jignesc armata ar trebui să îşi amintească faptul că armata a omorât 1000 oameni nevinovaţi, aşa de bine ne-a apărat. Sper că armata de acum e mai bună decât cea de atunci. De fapt, la revoluţionari vroiam să ajung. Mă revoltă faptul că există oameni care se bat cu cărămida în piept că ei au luptat la revoluţie. Cu cine? Cu Ceauşescu? Cu comuniştii? Cu teroriştii? Oare nu sunt şi ei cumva dintre ăia care au primit arme aiurea, beţi, şi au tras în cine au nimerit, în cine li s-a părut lor suspect?

Nu cumva sunt şi ei dintre cei care s-au pişat pe oameni omorâţi nevinovaţi, că trăiau ei cu impresia că se pişă pe nişte terorişti? Unii au recunoscut-o şi am văzut că le pare rău. Dar câţi au curaj să recunoască? Că au fost şi alţii şi tac din gură. Se pare că nu toţi. Dar întrebarea mea e şi mai grea şi la asta ştiu sigur că nu răspunde nimeni, dar o pun oricum, la modul retoric: câţi dintre cei care s-au autodeclarat eroi de atunci ar avea curaj să se laude cu asta azi dacă ar fi câştigat Ceauşescu? Unde am ajuns? Contează mai puţin. Contează că nu ne-am schimbat prea mult, asta contează.