Deci, trăgeam, că eram la tir prin clasa a patra. Băi, și vine o colegă mai mare sau instructor, ce era ea. Trebuia să schimbe țintele, să vedem ce am făcut, și să le înlocuiască.  Și un dement de lângă mine trage fix atunci și o nimerește în picior. În mod normal, fiind în dreptul țintei lui, trebuia să o nimerească în cap. În afară de timing sau discernământ, vă dați seama ce bine trăgea ăla. N-a murit nimeni, nici nu prea avea cum.Și a sunat alarma. De la biroul poligonului. Ne-am uitat unii la alții, ne-am încărcat armele și am mers să vedem care-i treaba. Armele noastre erau o glumă. Trăgeam cu diabolouri din alea mici de plumb, ca să omori pe cineva cu așa ceva trebuia să iei pușca de țeavă și să îl bați cu ea până te plictiseai. Pur și simplu ne-a anunțat antrenorul că taică-su, adică celălalt și cu el aveau altă treabă și că antrenamentul s-a terminat pe ziua aia.

Ce m-a amuzat la interceptările pe care a picat piedone - dacă o fi ceva amuzant acolo, e cum se lăuda el că e cel mai mare sugător de pvlă. Părerea mea este că e cel mai mare criminal, dar asta-i altceva. Pe de altă parte, eu știu că bărbații sug pvla mai bine decât femeile. Să nu mă întrebați cum am aflat, cî n-o să vă spun. E o vorbă: gentlemen don't tell. Bar cine dracu l-ar găsi suficient de atractiv încât să-i dea o mvie? Că eu nu i-aș da nicio mvie, i-aș da 40 ani de pușcărie să-și exerseze talentul de mvist cu colegii lui acolo.

 Avocații de pe vremea mea erau niște câini de luptă adevărați. Unii dintre ei, geniali. M-am dus și eu la unul la tribunal odată. când am avut o situație. Mi-a zis așa:

-Vorbește cu prietenii tăi, că s-ar putea să avem nevoie de martori.

Nici măcar nu-l interesa dacă am făcut ceva sau nu. Era halucinant, mi se părea că mi se întâmpla o nedreptate și ăla era răspunsul pe care îl primeam. Am apreciat, totuși, bunăvoința. N-am apucat să vorbesc mult cu el atunci, că a apărut decanul baroului de avocatură, m-a văzut acolo cu țigara în mănă și m-a abordat:

-Sunteți avocat?

-Nu încă.

-Atunci...

Am înțeles a propoul și m-am tirat.

Dar. În afară de faptul că nu o idee bună să te aperi singur în instanță chiar dacă ești jurist - până și avocații au avocați, ar fi bine să nu ajungi acolo, la mâna justiției. Nu doar avocații au aavocați, și procurorii, dacă e cazul, au procurorii lor, judecătorii la fel și intri într-un malaxor de n-o să mai realizezi cum poți să ieși de acolo. 

 Le-am dus pe maică-mea și pe bunică-mea pe undeva prin nordul Moldovei la o primărie să rezolve niște chestii, că aveau ele pământ pe acolo. Am oprit în fața primăriei și la vreo 100 metri l-am văzut pe unchiu-miu Costică bând la terasa din fața crâșmei. Acuma, ca să punem lucrurile în context, tipul ăsta era un cal nărăvaș. A făcut un catralion de chestii demente la viața lui. Un exemplu ar fi că l-a bătut pe șeful de post de la miliția de la el din comună. Și era și pervers, că au ajuns la o înțelegere, ăla i-a zis ceva gen "nu faci pușcărie dacă te muți de aici".

A ajuns, din Bucovina, pe undeva pe la Reșița, la tăiat copaci. Dar vremurile trec, lumea se schimbă și atunci când s-a schimbat șeful de post, el s-a întors. Destul de devreme încât să mă prindă liceean și să mă pună cu forța să-i călăresc calul, care era la fel de nărăvaș ca el. M-a aruncat calul de pe el, evident. Noroc că știu să cad. Deci, l-am dezamăgit pe uncheșul meu, mă.

-Ei, hai că-ți arăt eu!

S-a urcat și calul l-a aruncat și pe el, evident. Și-a scrântit piciorul și mă înjura pe mine. Dar, după cum spuneam, îl văd. Zic:

-UIte-l. Hai că mă duc să vorbesc cu el.

Și  maică-mea, și bunică-mea au sărit amândouă:

-NU!

Acuma, par eu mai mărunțel, mai fragil, dar am fost campionul României la taekwondo, nu aveam nicio probllemă să stau față în față cu el să-i spun ce am pe suflet. Își bătuse tatăl, își alungase mama și sora de acasă, se adunaseră cam multe. Dar am inspirat, am expirat și m-am luat după vorba lor. Oricum trecuseră prin prea multe ca să vadă încă o cine mai știe ce scenă. 

 Am văzut că tot mai multă lume se autointitulează creator digital. Eu sunt pe internet din 1993 și nu am stat degeaba, chiar am produs conținut. E un selfie ceva de valoare, contează că ai mâncat tu undeva ceva? Nimeni nu a mai fost pe acol?  Hai să fim serioși.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dădeam bacul la geografie. În primul sfert de oră nimeni n-a scris nimic. Vine protocolul, băuturi, cafele, o scrumieră. cutare. Profesorul supraveghetor - era el și o profesoară în laboratorul de chimie unde dădeam noi examenul ăla, își aprinde o țigară, se uită la profesoară, dau amândoi din cap și zice:

-Păi, hai, inspirați-vă și voi.

A început o foșgăială generală. Toată lumea a scos cărți, manuale, caiete, fițuici, ce mai avea. La mine era chill, picasem pe subiect, mă găndeam că oi lua cât oi lua, singura mea emoție era că la corectură n-or s-mi înțeleagă ăia scrisul. Am luat 9. Dar în rest, atunci era cam haos pe acolo. La un moment dat, efectiv, unele se ridicaseră din bancă și se strânseseră în jurul singurei tipe care știa geografie cu adevărat (chiar a ajuns profesoară de geografie până la urmă) s-o întrebe care-i treaba.

Dar, brusc, se deschide ușa și intră directorul liceului. Îi ia manualul de pe masă celei care era lângă ușă și îl aruncă sub bancă sau cum s-or fi chemând chestiile alea din laboratorul de chimie și după el intră ăia de la Antena 1 filmând. Bănuiesc că nu își dorea să vadă toată țara că în liceul lui se copia la bac. A început o forfoteală invers, cât îi intervievau pe ăia din comisie, cu țigara în mână. Toată lumea ascundea sursele de inspirație. 

Băi, dar directorul ăsta chiar era un tip mișteaux și foarte democrat. Când s-a hotărât liceul să schimbe regulamentul a chemat și liderii de opinie ai elevilor, printre care, într-un fel inexplicabil, mă număram și eu, deși nu eram liderul nimănui și al nimic.  Printre subiectele de discuție era și locul unde aveau sau nu voie să fumeze elevii. Aveau voie să fumeze în incinta liceului sau în curte ori numai  în afară? Eram minori, n-ar fi trebuit să fumăm nicăieri, dar hei, am mai zis asta, erau fabuloșii ani 90, când totul era pe masă. Io am zis:

-Păi, dacă profesorii au voie să fumeze unde vor, atunci, elevii de ce n-ar avea voie să facă la fel? 

Aia era logica mea de atunci.  Îi ziceam chestia asta cu țigara aprinsă în mână în biroul lui. Și-a trimis la un moment dat maică-mea din Italia o săgeată la liceu, să se intereseze de situația mea școlară. La director. Și el a zis:

-A, el? E foarte bine cu notele, e lider de opinie, nu știu ce...

M-am simțit ca un semizeu când mi-a ajuns la urechi chestia asta. Un semizeu nu eram, dar eram un semipește, că mai mergeam prin excursii și că aveam 31 fete în clasă, aruncau ăia cu țigări și băutură în mine să le fac cunoștință cu colega x sau y. 

Dar într-o zi, avem inspecție. Un profesor de la altă școală își dădea examenul de grad la filosofie. Nu știu cum ne-au ales pe noi, probabil că avea legătură cu faptul că eram clasă de specialitate. Vine și directorul să asiste, el însuși profesor de filosofie și pentru că colegă-mea lipsea, s-a așezat în bancă cu mine. Profesorul respectiv ne-a predat Mitul lui Sisif. Și-n mijlocul orei, directorul m-a întrebat șoptit, așa, ca-ntre elevi:

-Tu ești un Sisif?

-Nu!

Trec 20 ani. La întâlnirea aia aniversară a absolvenților m-am găsit cu el l-am întrebat dacă își mai amintea de discuția noastră de atunci și i-am spus că m-am răzgândit și că răspunsul meu e da. 

 Știrile pe scurt

1: ATENȚIONARE În domeniul literar-artistic, versurile "Hai la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire" au devenit periculoase. Se pot înregistra amenzi drastice. Atenționarea este valabilă pe toate râurile din țară.

2: Expresia "Juma' de buletin" nu se mai referă la înălțime la modul peiorativ. A fost promovată la rangul de declarație politică. Unii experți spun că această va fi interzisă oficial în maxim un an, antunci când "juma' de buletin" și colegii lor, "juma' de pașaport" vor ajunge să conducă țara și cine le va folosi pe una dintre ele va fi pasibil de pușcărie.

S-au răsculat țăranii din nuș' ce comună că au venit ăia de la Ape și i-au amendat că nu plătesc apa luată din Dâmbovița pentru irigații. Sincer, îi înțeleg. Hai, eu trebuie să plătesc apa la bloc, că trebuie să trăiască și ăia de la centrală, trebuie întreținută și reparată și infrastructura asta, treburi din astea. Dar dacă beau apă dintr-un izvor și-mi adăp calul dintr-un pârâu, trebuie să mă duc repede să plătesc, că e apa statului? Păi, statul a făcut apa aia? Nu plătesc deja taxe? E meritul statului că niște apă izvorăște de undeva și trece printr-un loc? Nu mă refer la canale, baraje sau la partea îndiguită a unui râu, nu, ci la niște ape care pur și simplu curg de capul lor pe unde a vrut natura.Amenzi din astea, aplicate de niște masoni cvurvari, rude sau amanți cu jumătate dintre colegi și colege, corupți ajunși acolo pe pile și combinații, mi se par niște măsuri special luate ca să-și justifice salariile alea nesimțite. Niște aberații și niște abuzuri.

 La Roma, după un duș, în baia de la camera de hotel, mă trezesc cu maiccă-mea bătând la ușă:

-Hai, Cristi, că nu mai pot!

-Gata, mamă, hai!

I-am deschis ușa să intre ea și să plec eu și n-am putut să nu observ cum m-a scanat de sus până jo în ușa aia, cu o privire ciudatăs, În grabă, rulasem pe mine un prosop, să fie ceva acolo, că doar nu eram nebun să-i arăt schwantzul lu' mama. 

 Pfoai, și-n timpul meu liber, pe la 9 ani, citean "Desculț" sau ceva de genul ăsta, de Zaharia Stancu. Pe ascuns, că ai mei mă puneau să învăț matematică, nu știu, poate își doreau să ajung vreun președinte de țară. Stăteam cu culegerea de Gheba pe birou și cu literatura pe genunchi, palmată. Dar m-a luat gura pe dinainte. Că era un episod în cartea aia în care țăranii erau puși de boieri să poarte botniță la cules de struguri, să nu-i mănânce (a propos, am prins și eu practică pe vremea comunismului, într-a cincea. Dar am prins bine, am fost pus la cules de struguri, p-ăia de masă îi zdrobeam în pungi, îi lăsam la soare toată ziua și-i făceam must, alții au ajuns la cules cartofi).

Dar, impresionat de ce scria în cartea aia, m-am dus la taică-miu:

-Tată, tu știai că pe vremuri boierii îi puneau pe țărani să poarte botniță la cules, ca să nu mănânce struguri?

Bătrânu' era ofițer în armată, deci, obligatoriu membru de partid comunist, secretar cu propaganda în unitate la el. Știți ce mi-a zis?

-Tată, botniță mai mare decât comuniștii ăștia nu ne-a pus nimeni niciodată. 

 Deci, vine reporterul. redactorul sau ce era el pe la radio, acel radio, că era singurul etunci, la noi, la cenaclul literar de pionieri de la Focșani. Ne pune pe mine și pe colegă-mea, Mihaela, să recităm două poezii, ne înregistrează și aia a fost. Dar eu VIN din Vrancea și cred că am înțeles ce s-a întâmplat, a stat numai beat pe acolo și a și plecat cu portbagajul plin de băutură, că atunci când ne-a difuzat la radio, pe mine m-a anunțat că mă cheamă Faur Constantin.

 M-am întors de la magazin și ușa blocului stătea Oranj, cu o privire din aia de cerșetător pe el. Vroia și el înăuntru. Știți, motanul vecină-mii. L-am mângâiat și i-am zis:

-Ce faci măi, frumosule?

El mi-a răspuns:

-Miau!

Și-n capul meu era ceva la modul "bă, te-ai sclerozat complet, vorbești cu animalele!".  Dar l-am băgat în bloc, am bătut la ușă la sclava lui și mai departe nu mai știu ce s-a întâmplat. 

 Într-o seară, întors pe la Focșani într-o vacanță. m-am văzut la un suc cu băieții de la sală, cum fac de obicei. Printre noi era un coleg mai tânăr, talentat la sport, dar mai ghinionist, așa. Băiat de popă, tac'su murise când era copil, pe el și pe sora lui i-a crescut o mamă singură sau ceva de genul ăsta, dar ei, copiii, că erau 2, deștepți brici. Ea s-a dus la medicină, el la academia de poliție. Unde a trecut printr-un fel de carusel, așa. Ăia se reorganizau și de la arma poliție l-au transferat la arma jandarmerie, a făcut ce a făcut acolo și când a terminat școala, s-a trezit din nou băgat la arma poliție.

Și eram la grătarul ăsta și-l întrebam:

-Cum e?

Că-l repartizaseră fix înspoi în oraș la noi, nu mă întrebați cum.

-Păi, m-au băgat la departamentul juridic, dar nu am semnat nimic pănă acum.

Eram vreo 4 juriști la masa aia și am ridicat vocea-n cor:

-NU SEMNA NIMIC!!! 

 Devenisem dependent de păcănele pe la vreo 15 ani. Îmi amintesc și acum, mergeam pe stradă cu un tovarăș și mi-a zis: 

-Cristi, ai 200.000?

-Da.

-Hai să băgăm la poker, că și eu am 200.000.

Eu nu-i aveam până cu câteva secunde înaine, pur și simplu îi găsisem pe jos. Vorbim de bani din ăia din sălbaticii ani 90, când inflația sărise prin tavan, azi ar însemna vreo 5 euro sau ceva de genul ăsta. Ce avea el și cu ce aveam eu era minimul ca să băgăm la mașini, la poker. Că na, tot în spiritul anilor 90, la 15 ani puteai să bei, să fumezi și să bagi la păcănele fără să te întrebe nimeni nimic. Și am băgat și am câștigat o gașcă de bani, eram regi în discotecă în seara aia, nu mai fumam Carpați, fumam Kent. Ce-i sigur este că mai ales dup-aia, că oricum jucam și înainte, toți banii pe care îi aveam ajungeau la jocuri.

Într-o seară, tot la o sală de jocuri, dau de șeful maică-mii. Juca lângă mine, acolo. Și m-a luat:

-Hei, ce faci aici?

-Mă joc și eu.

-Băi băiatule, lasă-te, că astea nu-s bune.

Eu jucam pe miză 1, el juca pe miză 500 și-mi dădea mie lecții să mă las. Cum dracu să-l cred? Ei, tipul ăsta și-a pierdut și averea și familia la jocuri de noroc, până la urmă. Asta, deși avea inclusiv un bar cu mașini de noroc în el, putea să joace acolo sau să-și ia una acasă și să se joace pe ea până îi curgea sânge din nas și să nu piardă nimic. Dar eu m-am lăsat rapid, nu la sfatul lui sau la exemplul lui. Cum? În afară de faptul că nu aveam bani. Într-o zi, eram în sala de jocuri și tipul de la mașina de lângă termină jocul și vine la mine și mă întreabă:

-Auzi, nu cumperi o curea?

-Ce curea?

-Asta.

Era cureaua de pe el.

-N-am, nu pot. Ăăă...

Chiar n-aveam bani, îi băgasem pe toți la poker și chiar mă șocase un pic întrebarea lui.

-Dar o geacă nu vrei să cumperi?

-Geacă?

-Da, asta de pe mine.

-Păi, tot nu am bani.

Băi, și aproape într-o secundă intră pe ușă nevastă-sa și are loc o scenă...

-Hai, mă, acasă!

-Lasă-mă!

-Băi, hai acasă!

Din astea. La un moment dat, se ruga de el inclusiv tipul ăla, supraveghetorul sălii de jocuri:

-Hai, dom'le, du-te acasă...

Nu știu dacă l-au convins, că văzând unde se poate ajunge, primul am plecat eu acasă și nu am mai călcat vreodată într-o sală de jocuri. 

Pfou, eram la botezul ăsta la Arad. Eram singurul tovarăș din copilărie din Focșani care s-a prezentat la botezul copilului tovarășului ăsta al meu din Focșani, mutat acolo. Și ne-am apucat să fumăm iarbă în cabinetul stomatologic al nevesti-sii de la parter.  Am trăit să văd o chestie: tac'su era și el acolo cu noi, la 60 ani sau câți avea. Se uita la noi ca la niște nebuni. I-am întins coziașul:

-Deci?

-A, nu, nu...

Dar a avut privilegiul să-și vadă băiatul dr0gat la botezul nepotului lui. Pentru cineva de vârsta aia, cine știe ce o fi fost în sufletul lui. Cert este că mie mi-au revenit cinstea și onoarea să conduc mașina cu copilul în dreapta mea, în brațe la mătușă-sa, la botez. Eram un fel de ursitoare, așa.  Eram atât de high încât am făcut accident în fața bisericii. Bine, n-a zburat nimeni prin geam, doar am pocnit o altă mașină când parcam. Dar zic așa.Nu e nicio concluzie aici, nicio lecție, chiar zic așa și atât.

M-a făcut cu ou și cu oțet într-un comentariu o fostă colegă, ajunsă învățătoare, că de ce îmi trag eu cu părerea despre protestele lor și-mi explica, dom'le, cât de grea e munca de intelectual în Educație la stat. Îmi venea să-i răspund pe loc. Și m-am stăpânit, n-am vrut s-o fac atunci, la nervi, dar am s-o fac aici: păi, dacă-i așa de grea și de injust tratată munca acolo, să vină cu mine intelectuală la privat, să se facă și ea redactor șef pe la niște reviste, să plece acasă numai pe la 3 noaptea fără bani în plus, fără sporuri, să stea cu sabia lui Damocles deasupra capului, că pentru un cuvânt înțeles greșit poate fi dată în judecată, poate să-și piardă pe loc jobul și-i pot fi cerute milioane de euro, să uite ce-s alea sâmbete sau duminici, să-i moară colegii de infarct la 40 ani, să fie plătită cu te miri ce și mai nimic - asta, dacă își amintesc patronii s-o plătească și dup-aia să-mi mai explice o dată cât e de grea munca de intelectual la stat.

 Pentru nostalgicii unor vremuri de tristă amintire: eu am fost un șoim al patriei din ăla hardcore. Membru într-un cenaclu literar comunist la Cercul Pionierilor sau cum se chema. Eram ăla pe care îl auzeați în ciocofoane la festivități publice din alea la care poate nu aveați chef să participați, că poate vroiați să vă bucurați și voi de weekend. Nu pentru că vroiam eu. Mie îmi plăcea să scriu despre natură, aventuri, chestii din astea. Dar s-au gândit ei că am dicție și m-am trezit prima dată într-un studio recitând chestii în care nu credeam, gen "tovarășei Elena Ceaușescu/ Din inimă îi mulțumim/ Nu știu ce, nu știu cum". M-au pus să repet înregistrarea aia de vreo zece ori. Nu păream convingător sau suficient de recunoscător. Că na, io-s mai sincer și chiar nu știam de ce să-i mulțumesc Elenei Ceaușescu și ce-a făcut ea pentru mine. Eram eu un copchil de clasa a doua, dar retardat nu eram, cam înțelegeam pe ce lume trăiam. Știam că trăiam într-o minciună. Dar ce rezistență anticomunistă să fac eu la 8 ani? Ascultam Europa Liberă și Vocea Americii, că asta ascultau ai mei acasă și cam asta era forma mea de luptă, că în rest, recitam la radio poezii cu Ceaușescu. Mulțumesc destinului că nu am ajuns să le scriu eu. Că la 11 ani am scăpat. Dar renunțasem la cenaclul ăla la vreo 9 ani. Până prin clasa a opta a tot trimis profesoara aia de la cenaclul ăla oameni să mă convingă să mă întorc, dar nu am făcut-o. Era singura mea formulă de protest.

 La un moment dat, muierea de pe vremea aia spune la o ceartă:

-Tu vrei să-ți dau un cap în gură?

Era nervoasă,. Își dorea ea să fie smardoaică.

-Poftim?

-Tu vrei să-ți dau un cap în gură?!

Eram campion de arte marțiale pe atunci, specialitatea mea erau eschivele, dacă încerca ceva fără voia mea nu putea să facă nimic, vedeam instantaneu și eram într-o fracțiune de secundă în spatele ei și ultimul lucru pe care ți-l dorești într-o luptă e să te trezești cu spatele la adversar. Dar m-a distrat tare de tot ideea aia, chiar eram curios despre ce s-ar fi putut întâmpla. Am spus:

-Hai, dă-mi un cap în gură.

Și am stat să îmi dea un cap în gură. După câteva secunde, râdeam cu lacrimi.Am întrebat-o:

-Ce faci?

-Îți dau un cap în gură, nu ți-am zis că îți dau un cap în gură? 

De fapt, ea mi se freca cu fruntea de barbă, asta înțelegea ea prin cap în gură. Dar nici n-am vrut s-o învăț, că cine știe ce idei îi mai veneau. Oricum, era o din aia... Naivă de dădea în gropi.Într-o seară, la o distracție, i-am spus:

-Zi și tu o înjurătură.

-Ăăă.... mmm... 'tu-ți pvla mă-tii!