Sărbătorile vin, odată cu ele cohortele de toboșari, dar mai ales preferații mei, psihopații piromano-petardoizi. Știți voi, ăia cu pocnitorile, care sărbătoresc de dinainte, preventiv. Sau poate repetă pentru sărbători. S-a auzit azi o bubuitură de ziceai că ne-a atacat aviația, am tresărit în casă. După care, imediat, un mare și frumos BĂGA-MI-AȘ PVLA-N MĂ-TA!!! Zic frumos pentru că vocea era de femeie. M-am gândit  ia uite, mă, săraca, s-a speriat atât de tare încât i-a crescut pvlă instantaneu. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră, dacă asta vreți să găsiți sub brad. Dacă nu, atunci vă urez sărbători fericite.

 Deci, ies campion național universitar de taekwondo prin 2005 sau gen. Nu vreau să mă laud. Zic doar așa. Nu m-a trimis clubul, nu m-a trimis universitatea, pur și simplu m-am dus și eu acolo, la federație și le-am zis "Pot să partikip și eu? "Ești student?" Nu, sunt masterand." A, deci, universitar. Atunci, da."

Mă duc și iau locul I și cea mai mare bucurie a mea a fost că muierea mea era în public și nu aș vrea să povestex aici ce mândră a fost de mine și ce partidă am avut cu ea în noaptea de după. Aș fi vrut să mă vadă și mama măcar o dată ieșimd ieșind campion, că nu a fost o singură dată, dar fără partea cu ce mi-a făcut prietena mea atunci.

Când am ajuns la concurs, habar n-aveam că fac parte dintr-o echipă. Dar așa eram, la festivitatea de deschidere am aflat că fac parte dintr-uc team. Eram coleg cu un tip care nu era coleg de club cu mine, era din altă parte. Eram pur și simplu colegi la aceeași universitate, eu la master, el la facultate.Nu doar că nu știam că am coleg, nu venise niciun antrenor, să aibă cine să urle la mine de pe margine nu al meu, al meu a urlat la mine atâtt: "CALM!", a trebuit să îl rog pe antrenorul de la Galați să stea la scaunul meu.Nu să te învețe el meserie fix atunci, dar măcar să facă prezența, să-ți dea apă la pauză și vânt cu prosopul și să te încurajeze.

Și omul m-a ajutat. După care, hai, medaliați, acuma, cu colegul meu ad-hoc, ne-am trezit pe locul 3 pe țară. Locul I îl luase Academia Navală. Veniseră ăia cu o trupă întreagă. Dar noi, deși eram 2, luasem ambii medalia de aur, fiecare pe categoria lui. Iar asta ne-a calificat pentru un loc pe podiumul pe echipe. Și hei, Și Universitatea București avea tot 2 oameni și tot 2 locuri I. Din motive pe care nu o să le spun aici, s-a hotărât că noi luam locul 3 pe echipe și ei locul doi.

Ne-au făcut poze, ne-au dat medalii și ne-au dat o cupă imensă. Bun, nedalii avem, dar cupa? Ce facem cu ea, o tăiem în două? Zic băi, hai să o dăm universității, că noi pentru ea am luptat.

-Hai, bine, mâine la secretariat, că azi e duminică.

Și mâine mergem acolo și zicem:

-Uitați, noi am participat la Campionatul Național Universitar și am câștigat chestia asta și vrem s-o dăm Universității.

Și a ieșit o chestie...

-A, păi nu se poate.

--Ce să nu se poată?

-Nu facem așa.

-Trebuie să discutați cu decanul, să nu știu ce...

-Să discutăm ce? Să-i cerem voie să călătorim în timp, în trecut, să ne rupem mâini și picioare pentru facultatea asta? Am zis că am câștigat ceva, vrenm să-l lăsăm aici, nu să vi-l vindem.

Și colegul ăsta cedează psihic. Se uită la mine și îmi zice:

-Știi ceva? Ia cupa asta și păstreaz-o tu.

Cine nu mă crede poate să verifice la mine acasă, că e acolo și în ziua de azi.

 Am zis că nu mă bag, dar asta este. M-a sunat mama și m-a întrebat:

-Tu ai votat cu ăla?

-Nu, mamă, am votat cu ungurul, că mi s-a părut cel mai patriot dintre toți.

-Hahaha! Păi cum, că m-a sunat vară-mea de la Fălticeni să îmi spună că e bun.

-Mamă, doar mă știi pe mine, eu nu sunt nazist. Ăla are boală pe toată lumea. Și stai s-o vezi pe nevastă-sa ce dementă e. Dar el are boală pe toată lumea, se crede înconjurat numai de dușmani și mai e o problemă foarte gravă - are boală pe diaspora, adică pe tine, pe restul familiei care-i plecată, vă consideră trădători, chestii din astea. Cum aș putea să votez pe cineva care îmi urăște familia și prietenii?

Pistolul

 Hai, că le-am zis colegilor mei o fază și se uitau cam ciudat la mine, drept urmare, o spun și aici: prima dată când am ținut un pistol în mână aveam vreo 5-6 ani. Și privirea lor a fost la modul "hai, mă, aveai tu pistol la 6 ani, ne crezi proști?" Nu, n-aveam. Dar bătrânu' avea din când în când. Că era ofițer în armată. Și m-am trezit cu el într-o zi acasă, eu venit din clasa I cu cheia de gât, el fugit un pic din gardă, echipat complet, că na... Deși era ofițer de serviciu și putea oricând să le spună la ăia de la popota unității să-i aducă o friptură sau ceva, și-a amintit el că făcuse nevastă-sa făcuse o ciorbă bună de dimineață și el de aia avea chef. 

Își punea la încălzit și zice:

-Tu vrei?

-Ăăă, nu.

-Bine.

Și scoate pistolul din toc, îi dă jos încărcătorul, verifică să nu fie glonț pe țeavă și mi-l întinde:

-Poftim. Joacă-te cu ăsta.

Acum, copchil fiind, te visezi supererou, lupți tu cu băieții răi, faci, dregi, bineînțeles, eu aveam un pistol, dar nu puteam să împușc pe nimeni, că nu aveam gloanțe, ele erau pe masă, cel mult puteam să încerc să bat pe cineva cu el.

-Da, tată, hai să... HĂI!

De când l-am luat în mână, s-a dus pistolul în jos cu tot cu mine, echer m-a făcut. Băi, era atât de greu... mă chinuiam să-l ridic să țintesc cu el. Gol, descărcat. Pfuai. De-asta, când am pus mâna mai la bătrânețe pe un Glock într-un poligon am zis mamă, ce jucărie, cu asta chiar poți să tragi cu o mână. Dar în rest, nu prea-i mai cred p-ăia din filme care trag ei cu 2 arme odată.

Poveste pescărească

 Poveste pescărească

Dar asta e pe bune. Deci, vine mama în țară. Chestie care nu se întâmplă mereu. Dar tura aia a venit. Eu m-am bucurat ca un copil. Na, ca și cum aș fi copilul ei, că știți voi, pater semper incertus. Mi-a adus o grămadă de bunătăți. Dar eu, bucuros ca o pisică din aia care vine și îți lasă șoricei morți pe preș la ușă am zis stai așa. Trebuie să fac și eu ceva. Mi-am luat sculăriile, m-am urcat în bibiu și m-am dus într-un loc de pe Siret pe care îl știam eu.

La artificială. Băi, ca niciodată. Cred că a durat toată afacerea vreun sfert de oră. 9 lansări, 6 șalăi. Am păstrat 2 pentru acasă, p-ăilalți 4 i-am aruncat înapoi în apă șiiii... un pic mai încolo era unu' care dădea la crap. 7000 de lansete, scule, momeli, nenorociri, nimic. Că asta e la crap, aștepți. Plus nevasta, o luase și pe ea la bronzat. Și plecând, am auzit-o spunându-i:

-Tu de ce nu faci ca el?

 

Nu-mi place să mă laud, dar am prins-o, mă. Pe vecină-mea.  Deși ea ar fi trebuit să fie mai sprintenă decât mine, că eu am două picioare, ea are două picioare și un baston, deci, trei. Am găsit-o pe scări, se chinuia să care un scaun stricat la centrala termică să i-l repare ăia. I l-am dus eu și pe drum mă gândeam "putea să-mi spună mie, am făcut muzeistică, știu să restaurez chestii". Dar na. Însă, până la intrare, unde ne-a întâmpinat câinele, că ăia de la centrală sunt mari iubitori și crescători de câini, nu știu de ce-i cresc, poate le e teamă să nu vină ăia de la alte centrale să le fure ceva, mi-am amintit de mozarella. Am aflat sau, mă rog, mi-a confirmat că, de fapt, nu și-l permitea, că plătește la vârsta ei chirie cât plătesc și eu, mișteaux, ce mai...

-Stați aici 5 minute?

-Poftim?

Nu mă auzea. Deh, vârsta.

Am lăsat partea asta la mâna destinului și am fugit ca un nebun la magazin. Mozarella nu mai era acolo. Le-am întrebat pe fetele de acolo:

-Era niște mozarella aici.

-A, nu, dincolo, în vitrina aia.

Ele între ele:

-Care mozarella, fată?

-Ei, aia care era la ofertă. Dar nu mai este.

Și nu mai era. Nu mai costa nici 13 lei, nici 14 lei. Dar nu mai conta prețul. Și când m-am întors ea era acolo și i-am dat branza și eu sunt un om mai fericit acum..

 Mă oprește o doamnă septuagenară  la supermarketul de jos la standul cu brârnzeturi:

-Domnu', mă ajutați și pe mine? 

-Da, doamnă, ce...

-Spuneți-mi și mie cât costă brânza asta, că ochelarii nu mă mai ajută.

-Stați așa, să-mi pun ochelarii și eu, că am și eu o etate.

 Nu o găseam pe lista de prețuri, era mai sus, nu că n-aș fi văzut eu bine. Era o mozarella sau cum s-o fi scriind.

-13 lei.

-14 lei?

-13 lei.

A zis:

-Ei, atunci nu, mulțumesc.

Ea e vecina mea de la parter. Dar nu mă recunoștea, deși suntem vecini de vreo 12 ani. Atunci am înțeles de ce nu îmi răspundea la bună ziua. E și chioară și surdă. Dar acum, când stau și mă gândesc, poate că ar fi trebuit să fac altceva. Să renunț la vreo 3 beri de-ale mele și să-i fi luat ei brânza aia. Știu unde stă. Dar nu știu cum ar fi să apar eu la ușă la ea cu o brânză în mână să i-o dau.

 Aș fi vrut să spun mai multe lucruri. Aș fi putut pune pe net pisici, chestii, dar nu o fac. Vine o perioadă foarte nasoală. Ne uităm la ea la mișto, "hai, mă, ce ne interesează pe noi" șamd. Dar alegerile din Moldova sunt foarte grele. Poate nu vrem noi să credem. Dar ne afecteaza mai mult decât prevede legea.

 Deci, intră profesoara asta de engleză în clasă. Eram schimbul 2, după amiază, era ultima oră. Vorbeam cu singurul meu coleg de clasă, restul erau fete, na, noi, fii de ofițeri, ceva despre armată. Ea:

-Ce-ai zis, Cristian, ce moacă???

-Nu, doamna profesoară, vorbeam de armată!

-Afară!

-Doamna profesoară, dar n-am...

-Afară!

M-am apucat să-mi iau ruccsacul etc., nu. Mi-a zis:

-Nu, stai pe hol până când îți zic eu.

Și am stat acolo ca un idiot neștiind unde am greșit.

Dar m-am supărat. Eu, olimpic la engleză, știți, nu am cunoștință ce profesoare ați avut voi, poate asta era ori mai sclerozată, ori mai avansată, întotdeauna întreba toată clasa cum see cheamă cutare, deși eu făceam febră musculară cu mâna pe sus. Că restul nu știau. Și m-am oprit din ridicat mâna. Că se ridica mâna întotdeauna la mine, adică eu, când era ceva.

Din momentul ăla nu am mai ridicat pe bune mâna niciodată. Treburile se întâmplă ca de obicei, dar nu la fel. Profa, altminteri, pă interacțiune, nu prea avea cu cine, ne lua pe rând și până la urmă tot la mine ajungea.

-Deci?

-Așa.

-Da.

Până la urmă, la sfârșitul anului, mă scoală în picioare:

-Cristian, poate nu am înțeles eu corect.

 Mă-ntorceam de la mare după un 1 mai cu tovarășul ăsta al meu. Tren full, cutare-cutare, dar prinsesem locuri. Și îi sună telefonul. Ringtone: "Așa sunt zilele meeelee...". Într-un vagon plin de rockeri. M-am întors spre el:

-Pe bune???

-Ce?

-Ringtone-ul.

-Păi?

-Păi, tu ești fan Prodigy de când te știu, uită-te și tu ce tricou ai pe tine!

-Nu, mă, nevastă-mea a setat asta pentru când mă sună ea.

Se ridicase tot vagonul în picioare și se uita la noi, că eram beți și vorbeam tare și râdea de conversația noastră. Of. Zic:

-N-avea ceva cu Florin Salam?

 Pfoai, deci, Drept Civil - Succesiuni. Examen. Restanță. Nu mă dusesem prima dată că aveam concurs. Am zis lasă, îl dau mai târziu. Mai târziu îl ratez dintr-un motiv tâmpit, am greșit sala, am citit pe un panou o sală ea însăși scrisă greșit și am nimerit într-un amfiteatru plin de inși care dădeau restanța la Criminologie, predată de Rodica Stănoiu, o turnătoare sinistră la securitate, dar care avea pretenția ca tu să fii corect. La literă dacă era vorba de capodopera ei. Când au văzut madamele de la secretariat că luasem 8 la Criminologie au zis uou. Dar asta a fost altă dată. 

Abia a treia oară am reușit și eu să ajung să dau examenul ăsta. El era de anul II, eu îl dădeam în anul IV.  Eram 2 restanțieri, eu și o domnișoară. Ne-a luat profesorul și ne-a băgat în biroul lui. Era primul meu examen oral din facultate, toate în rest fuseseră în scris. Profesorul, un dur. Nu era un din ăla care citise și el o carte, o povestise mai departe și dup-aia îi întreba pe ăilalți ce au înțeles din ea. Nu. El era autorul cursului și judecător pe la Înalta Curte sau gen.

M-a întors pe toate părțile. Mi-a pus un catralion de întrebări. Dar eram pe felie. Știam ce trebuia ca pe Tatăl Nostru. Și zice:

-Bine, 8.

Inițial, m-am enervat. Mă gândeam "Cum plm 8??? Am răspuns perfect la toate întrebările, cu articole și alineate din lege, cu doctrină, cu proceduri, nu mai zic că eu personal sunt sătul de procese de succesiune, am fost eu însumi la tribunal la înfățișări de procese din astea, că le am de zeci de ani în familie, deci, am și experiență și cunoștințe și tot!" Dar dup-aia m-am calmat. Mi-am zis "bă, 8 e o notă decentă, poate nu te-a ajutat fața sau ceva, n-ai vorbit destul de convingător, dar ai trecut și de hopul ăsta și poți să mergi mai departe".

Și vine rândul tipei. Băi, era lemn. Așa că am asistat la o scenă tragicomică. El zice:

-Păi, nota 4.

-Dom' profesor, nu se poate!

-Ba da, se poate.

-Dom' profesor, dacă nu iau examenul ăsta nu intru în examenul de licență! Vă rog frumos! Vă rog frumos!

-Ce să-ți fac eu, măi fato, dacă tu nu știi nimic?

-Dom' profesor, fac orice! Orice!

Și în momentul ăla s-au uitat amândoi la mine și m-am simțit în plus acolo. Acuma, moral, n-ai vrea să fii judecat de o judecătoare care nu știe nimic. Că, până la urmă, noi făceam Dreptul. Dar orice-oriceul ăla, până și pentru un naiv ca mine însemna chiar orice. Acuma, profesorul ar fi putut să spună:

-Băbăeatule, cu tine am terminat, ești liber.

Și să rămână doar el cu ea. Pe mine mă mânca limba să zic " băi fato, ca să zic așa, suntem 3, hai să facem un joagăr și cât durează mai vorbesc și eu cu dom' profesor, poate rezolvăm ceva". Dar am tăcut, dreacu, din gură, tocmai sărisem pârleazul și n-aveam chef de probleme.

Dar proful era un tip integru și nu a făcut acel orice, iar acel 4, 4 a rămas.

 O babă de la coadă de la magazin, cu un pekinez simpatic, cu care m-am împrietenit imediat și care a început automat să ne apere de toată lumea, deși nu ne ataca nimeni, zice:

-Pâi, cu astea două kile de cartofi mă descurc o lună! Da'  acuma plec, că vine viitura. Așa ceva...

Plătește și pleacă. OK. Și începe doamna vânzătoare:

-Doamne ferește! Da'  chiar crede că murim toți că plouă? N-am mai găsit oameni ca ăștia!

Și nu se mai oprea din vorbit, că a zis multe.

-Bună seara, hahaha, vreau și eu, vă rog, bucata aia de brânză de capră. Nici eu nu cred, dar doamna a fost simpatică.

15 ani să fi avut? Da, cam 15, că eram între a noua și a zecea. Mergeam noi pe jos între două localități, pe undeva prin munți și ne-a prins o ploaie din aia de toată frumusețea, de vară, torențială, cu fulgere, tunete, trăsnete, tot tacâmul. Ne-am adăpostit într-o stație de autobuz pe unde nu trecea niciun autobuz și ea zice:

-Dă-ți tricoul jos, nu vezi că ești ud leoarcă?

Cu mintea de azi, i-aș fi răspuns la modul următor:

-Îmi dau tricoul jos dacă îți dai și tu tricoul jos. Că și tu ești udă.

Dar la etatea aia eram prea fraier ca să mă gândesc atât de departe. Nu zic că azi aș fi mai inteligent, nu zic că nu-mi plăcea de ea, dimpotrivă, eram în cap după dumneaei. Dar atât s-a putut. Și nu zic nici că nu m-am gândit la prostii. Dar. Dau tricoul jos. Ea:

-Ce coș ai pe umăr! Dă-te mai așa să ți-l storc!

Și stăteam acolo, eu cu o fată de care îmi plăcea, doar noi doi, singuri pe o rază de doi kilometri, puteam să facem orice, că nu ne vedea nimeni și ce făceam noi era să îmi stoarcă ea un coș și eu să privesc așa, în ploaie și să mă gândesc "ce romantic!".

Ne adunasem la grădiniță foarte relaxați, era o zi de vară, aproape de vacanță. Eram în grupa mijlocie sau ceva de genul ăsta. Vine educatoarea cu o pisică în brațe, era oră de zoologie sau biologie sau cum o fi fost numită pe vremea aia. Noi, copiii, ne-am bucurat.

-Copii, asta este pisica, ea face, drege, cutare-cutare. Acum, tre' să mâncăm, că e cam prânz. Nu mâncăm pisica, pe ea doar v-am arătat-o și acum o dau afară, mâncăm pachețelul, dar înainte ne spălăm pe mâini, că am pus mâna pe pisică și eu și voi.

Și ne spălăm, ne strângem grupele, care erau doar două, nu știu unde era a treia, ne punem într-un fel de careu din ăla dintr-o clasă să mâncăm. Mâncam acolo și nu înțelegeam ceva. Educatoarele, fete tinere, se tot hlizeau. Dup-aia mi-am dat seama că ele chicoteau uitându-se la mine.

"Mă, ce...." mă gândeam eu în capul meu și dup-aia m-am uitat și eu la mine și am descoperit cu oroare ceva: na, vară, luasem pe mine perechea aia albastră, preferata mea, de pantaloni scurți, dar scurți, nu pantaloni scurți tanga, înțelegeți voi. Îi luasem fără chiloți pe dedesupt și vai, erau suficient de scurți încât să-mi iasă pvtza pe afară.

Azi mi-am amintit și am râs non-stop într-o conversație la telefon cu un prieten, am râs acasă, am râs pe drum... Dar sigur atunci când s-a întâmplat, la 5 ani sau cât aveam, nu am râs. Făceam și mișto - bine că nu s-a întâmplat azi, că dacă ajungeam cu pvtza pe afară la 40j de ani într-o grădiniță nu râdea nimeni.

Ăsta stătea la coadă la hipermarket sau cum s-o fi scriind. Greu, coadă lungă, știți. Dar era un om răbdător. Își pusese catralionul de chestii de cumpărat în coș. Apoi.  Pe banda aia, cum ar veni.  Treburi de mâncare. Or de băut. Sau și. Dar. Spre deosebire de altă dată, când o babă i-a împins cumpărăturile greșit și el nu i-a zis "ce faci, madam???" ci a lăsat-o în pace, situația a luat-o altfel.

-Na, mă bag, plătesc cu cardul.  

În spatele lui, un ins. Mai în etate, așa. Urmează a doua chestie, berea. Duamna se uită la el, el spune:

-Nu e a mea, a domnului.

El (domnul):

-Da, e tot a mea, ce-am dat până acum e cu cardul, asta  e cash. 

-Aaa!

-Da, așa este, m-ați prins! (Râzând ca un nebun)

-Face asta ca să nu-l prindă șefa când se uită pe bon acasă!

-Corect!!!!

-Păi, așa fac și eu!!!!

Domnul a râs ca un dement. A râs în tot magazinul. A râs când ieșea din magazin. A râs în intersecție, a râs în drum spre casă. A râs acasă. E bine.

da

2

Poate era cineva curios în legătură cu ce s-a întâmplat cu vecinul meu pe care cică l-am ajutat chemând salvarea când l-am găsit. Adică, în sensul că până la urmă o să vedem ce. Așadar, după ce m-a înjurat copchilul lui în prima noapte, m-am trezit în a doua seară cu bătăi la ușă. Era nevasta victimei. O luase din ușă în ușă în bloc, că știa ea ceva, a bătut la toți, că auzise ea că un vecin binevoitor chemase salvarea și ea nu știa cine. Prin eliminare (ce cuvânt) a ajuns la mine. M-a luat în brațe. Îmi mulțumea.  Și mi-a zis o chestie tâmpită, dar pe care pot s-o înțeleg, date fiind condițiile.. Judecați-mă cum vreți: "Am încercat peste tot până am dat de dumneavoastră. Dar până atunci, să știți că am fost la el la spital și și-a revenit. Am vorbit cu ele și au zis: îl mai ținem câteva zile să îl speriem, poate o lasă mai ușor cu băutura. Nu știam tot, deși suntem de atât timp împreună Nu mă bate.  Dar știți? Bărbatul meu nu știe să bea. Cel puțin, așa îmi spune mie. El, când începe, asta este. V-am văzut pe dumneavoastră că din când în când aruncați la gunoi sticle de bere. Dar nu v-am văzut niciodată beat.  Nu vreți să-l învățați și pe bărbatu-miu să bea?" 

M-am simțit ca cel mai bețiv băiat din curtea școlii. A doua zi, mă întorceam acasă de pe la magazine și ea era acolo.

-Săru'  mâna! Ce...

-A murit! Vine fiică-mea să-l îngropăm! Am fost mai devreme azi la el, intrase în sevraj, avea halucinații, convulsii, mi-au zis să mă duc acasă, că nu am ce să fac și, într-o oră, m-au sunat să îmi spună că a murit.

Și m-a luat de gât. M-a îmbrățișat vecină-mea Carmen, am aflat cum se numește o vecină de-a mea, după 12 ani, deși eu nu aș fi vrut așa și deși aveam un răspuns la întrebarea pe care avea să mi-o pună, câteva secunde am rămas tăcut. O întrebare simplă cu un răspuns de o mie de mărci în situația ei:

-Doamne, ce mă fac???

Câteodată, viaţa îţi mai dă o şansă. Ori moartea îţi mai dă o şansă. Vedem. Conştiinţă încărcată de la pescăruşii ăia, cutare-cutare, Hei, azi am avut ocazia să salvez o viaţă de om. M-am dus pe la magazin şi se auzea ceva aşa, ciudat pe scară, ca răsuflaţia lui Darth Vader. Zic hm şi-i dau înainte. Când mă întorc, se auzea şi mai tare. Ffff-ffff. Băi, am scafandri pe scară, ce se întâmplă? Şi, contrar obiciurilor mele, urc mai departe decât etajul 1, unde stau eu. Cred că e prima dată de când stau aici când o fac. Între etajele 2 şi 3 descopăr o imagine cel puţin ciudată - un domn mai în vârstă, care semăna izbitor cu un vecin de-al meu, Leşinat pe scări şi cu probleme serioase de respiraţie. Am încercat să vorbesc cu el.  Nimic.

Zic asta este, 112 scrie pe el. Măcar tura asra să fac ce poate că ar fi trebuit să fac şi altădată.

Sun şi oamenii se mişcă foarte rapid, deşi era clar că resursele lor erau întinse la maxim. Dar până atunci, opreşte şi parchează un cuplu, tineri, altminteri, cărora le zic:

-La ce o să vedeţi pe la etajul 2 nu vă mai obosiţi să sunaţi la salvare, că am vorbit eu.

S-au uitat la mine ca la un nebun. Adevăru-i că asta nu-i cea mai bună formă de salut, să îi spui cuiva să nu sune la salvare din prima, aşa. Eram tot timpul în contact cu 112, mă întrebau, îmi explicau, oamenii, profesionişti, ce pot să zic. Cum coboram eu, apare alt vecin, îi spun acelaşi lucru, n-a zis nimic, dar i-am simţit privirea în spate. Se gândise că probabil mi-a luat căldura minţile. Şi apare aşa, în fugă, o domniţă de la ceea ce am calculat eu că era unitatea de pompieri de la vreo 300 metri de mine, în civil, vorbind cu mine la telefon când deja ne vedeam unul pe altul.

-Deci, dumneavoastră sunteţi.

-Eu am sunat, dumnealui e prăvălit pe scări.

-Haideţi să vedem.

Foarte sprintenă. Dar până să ajungă ea, eu tot pe telefon eram cu tot felul de dispecerate şi de echipaje care se auzeau între ele, ceea ce mi s-a părut super cool şi nu sunt ironic, de la 112 m-au transferat la SMURD, am discutat, mi-au zis staţi, că nu avem maşini, vă transfer la salvare, la salvare doamna de acolo mi-a zis nu mai e nevoie să discutăm din nou, că am auzit conversaţia dintre dumneavoastră şi colegi, e ok, confirmaţi nu-mai-ştiu-ce şi aia e.

Nici măcar nu m-au întrebat cum mă cheamă. Au venit vreo 6 inşi cu 2 maşini. De la geamul holului blocului, tipa de la pompieri le-a strigat:

-Nu vă grăbiţi!

-Ei, ce v-am zis eu să cercetaţi halena alcoolică?

Asta mi-a zis mie duamna de pe salvare, că şi cu ea ţinusem legătura cât era pe drum spre mine. Acuma, sincer, nici nu aveam cum să-mi dau seama, că ea m-a întrebat chestia asta prea târziu, eu deja băusem prima cană de bere pe ziua în curs. Pe de altă parte, tot ea mă luase cu:

-Dă semne?

-Respiră. Greu.

-Puls are?

-Nu ştiu.

-Găsiţi-i un vas de sânge, preferabil carotida şi vedeţi.

-Ăăăă, gâtul dumnealui prezintă un strat de ţesut adipos care nu îmi permite să dau de vreu vas de sânge. Dar respiră. 

După care cică hai, Să îl apuc de sfârcuri. Nu glumesc. Aşa mi-a zis. Dar nu aveam cum. Domnul, corpolent, era întins cu faţa în jos. Apoi, cică să îl pişc. Să văd dacă reacţionează. Şi din nou, să îi verific halena. Adică, să îl trag de ţâţe, să îl pişc, aproape să îl sărut, ce mai urma? Între timp, vecinul care venise ultimul şi lângă a cărui apartament se petrecea faza rămăsese stâlp, acolo, lângă uşă. Nici măcar nu intrase în casă. Am mai văzut eu oameni paralizaţi de frică la viaţa mea, dar.... Deşi, într-un fel, e cumva de înţeles. Nu se întâmplă în fiecare zi aşa ceva la tine la uşă. Tot ce a putut să facă a fost să spună, după ce mi-a zis tipa de la pompieri să cobor să dau drumul în bloc echipajului de la ambulanţă a fost:

-Ă, deci, aţi vorbit dumneavoastră la salvare?

-Da, da.

Vreo oră nu au reuşit să îl trezească pe cel căzut dintre noi. Îi spuneau Johnny, de la John Doe. Într-un final, se hotărăsc pe diagnostic; comă alcoolică. Îi auzeam prin uşă, de-asta zic, că nu eram de faţă, acolo. Şi încep prin staţii, unde îl ducem, ce facem, nu ştiu ce.... În acelaşi timp. intră în reţeaaua lor şi nu şriu cum au făcut că i-au găsit familia:

-De ka salvare suntem, soţul dumeavoastră e în comă alcoolică, avem nevoie de numele lui complet, CNP şi nu ştiu ce.

După care îl iau pe o targă, îl bagă în ambulanţă şi brusc apare o maşină care blochează toată aleea, se dă jos din ea un flăcău care vine în fugă şi se bagă direct în ambulanţă, peste ăia de acolo etc. Iese cu telefonul la ureche urlând:

-ÎL DUC LA UNIVERSITAR; DAR NU AU BULETINUL; UNDE AI CHEILE??? SPARG UŞA; FAC DREG...

Nu are rost să completez cu ce s-a mai zis. Era prima dată când îl vedeam. Dar părea suficient de disperat încât să îmi pară pe bune având-parte într-o cauză din asta. Şi cobor şi strig la el şi îl fac semn:

-Hai un pic înapoi. Eu am chemat salvarea şi am auzit ce vorbeai acum şi mi-am amintit că atunci când l-am găsit avea o legătură de chei lângă el. Deci, probabil, sunt în ambulanţă, cu el.  Şi pleacî, şi se întoarce, iar izbucneşte o serie de urlete că poate na, nu se potrivea prima cheie şi omul se grăbea.

Iar bărfesc subiectul ăsta cu amicul ăsta al meu, când mă sună un număr necunoscut:

-Cine eşti?

-Eu ştiu cine sunt şi ştiu şi cine eşti tu, că am vorbit ceva mai devreme faţă în faţă.

-Bă, tu ai vrut să îl omori pe tata??? Mi-au zis alea de la salvare cum a putut să îl lase aşa, cu capul în jos, nu ştiu cum??? Tu îţi dai seama ce ai făcut???

-Băi, nebunule....

-NU MĂ LUA CU DIN ASTEA CĂ SCHIMBĂM FOAIA IMEDIAT!!! DACĂ PĂŢEŞTE TATA CEVA...

-Ce foaie să schimbi, tu, mă? Io am sunat la salvare, băi, disperatule, du-te, linişteşte-te, ia-o uşor....

Sanchi. Iştimul lucru pe care l-am auzit a fost:

-Mă piş pe tine şi pe tot blocul ăla al vostru!!! 

 Au erupt vulcanii ăia prin Sicilia, locul, în care m-aş întoarce oricând pentru o vacamţă. S-au închis şi aeroporturile. Sincer, nu m-ar deranja niciodată să petrec încă vreo două săptămâni în plus pe acolo.

Puii

 Nişte binevoitori s-au hotărât să mă raporteze, aşa că că dacă mă căutaţi pe goagăl n-o să mă găsiţiţi. Deh, soarta. Deci. Mă întorc acasă de la nu mai ştiu ce concurs. Hai să bag la spălat, că după nişte arbitraj te faci praf, Hai-hai. Prima dată albele. În afară de alea cu care ai venit mai ai vreo două prin coşul ăla de rufe.  Şi dă-i şi sapă. Bun. Asta dăm de pomană, că aşa a zis mama, asta aruncăm, că nu aşa a zis mama, dar aşa vreau eu, că nu mai încape nicăieri nimic.

Pe la jumătaea coşului de rufe - din ăla pliant, nu din ăla cu capac, dau peste un tricou alb cu negru şi zic dacă îl bag pe ăsta nu cumva fvt toate alea 5 cămăşi albe pe care le bag acum? Întrebarea mi-a fost întreruptă de faptul că tricoul meu sau ce era el, aşa, alb cu albastru-negru începuse să se mişte. Băi, eşti nebun, haina mea se mişca. Mă uit şi era un pui de pasăre. Viu. Un pui de pasăre mare. Era cât o găină, dar nu avea aripile dezvoltate şi nici nu cred că le va dezvolta vreodată, dar el încerca. Doar că nu îşi putea ridica cum trebuie capul de pe perna aia pe care o băgam eu la spălat.

Pentru că sunt un nesimţit, aştept să se umple coşul ăla de fiecare dată înainte să îl bag. Şi fiindcă am făcut asta din nou, nu am apucat să observ că treaba aia de lângă geamul de la baie care e imens, la fel ca toate geamurile din casa asta, inclusiv ăla de la veceu, nişte păsări au găsit de cuviinţă şă îşi facă cuib acolo. Eu încă nu ştiam faza asta. Deşi, acum, când mă gândesc, pare logic. Ce cuib să mai faci când un dement deja ţi-a făcut deja aşternutul? Ei, şi ajung eu şi văd treaba asta şi o iau razna,  Adică, eu am mai văzut treburi la viaţa mea, nu vreau să dau exemple gen pisici spânzuraţi de bara de bătut covoare, zic doar aşa. Nu îmi doream să văd chestii din astea,

Deci, mă întorc acasă, le iau pe alea albe la mână şi ele încep să se mişte. Pfouou, Ce-i acolo? Un pui de animal, nimic nou până acolo. De atunci, tot ce s-ar fi putut numi discernămâmt m-a părăsit, Ştiţi, eu am văzut multe chestii la viaţa mea, dar nimic nu mă zăpăceşte mai tare decât să văd copii murind şi aia era ce vedeam acolo. Nişte pui de pasăre în agonie. Am luat rapid coşul de rufe şi l-am scos afară, zic, hai să-i scot la aer, i-am pus lângă tomberon, m-am gândit n-o să-i ia nimeni, cine ia un coş de rufe roz de lângă un tomberon, cu nişte pui în el? Dar ei se mişcau.

Am alergat într-un suflet până sus şi m-am întors cu o sticlă de apă şi am început să torn pe ei. Şi s-au revigorat, cumva. Unul dintre ei. cu un cioc din ăla absolut ciudat, s-a întors spre mine şi l-a deschis într-un fel de ziceai că e Alien sau Predator. Îmi cerea de mâncare. Credea că sunt mama lui. Nu văzuse niciodată altceva decât un veceu şi pe mine. Mă uitam la el ca un idiot, uitând câ eu aveam anşoa acasă şi că puteam să îi dau. Nu mai zic ce fel arătam eu oricum, cu lanterna de la telefon uitându-mă la un coş de rufe roz seara, când îşi plimba lumea copiii şi câinii, lângă gunoi.

Nu ştiam ce să fac, chiar nu ştiam şi nu mai judecam. Am sunat-o pe amica asta  a mea, veterinar, nu a răspuns.  Nu am dormit toată noaptea. Din oră în oră mergeam şi mai turnam apă pe ei. Pe la 5 dimineaţa am aţipit şi m-a trezit zgomotul maşinii gunoierilor. Până m-am pus eu pe picioare, până nu ştiu ce, până am coborât, ei luaseră deja tot, inclusiv coşul de rufe cu tot cu puii, am alergat după ei, dar deja erau departe. 

Acuma, n-oi fi eu cel mai mare ecologist sau ceva, Când aveam vreo şase ani, bunică-mea mi-a zis vezi că a fătat pisica, du şi tu puii la pârâu. Eu i-am dus, numai că în loc să îi las acolo pentru cine mai avea şoareci să adopte unul, am legat punga şi i-am aruncat direct în apă şi i-am văzut murind. Nu o să-mi iert toată viaţa ce am făcut atunci. Sunt prietenul tuturor animalelor pe care le văd. Singura mea scuză este vârsta. Pe vremea aia nu îmi dădeam seama că şi alţii suferă, 

Totuşi, rămânea o întrebare: ce dracu erau ăia? Porumbei nu erau, că erau cât o găină. Aripi nu prea aveau, că nu zburaseră în viaţa lor. Aveau nişte culori ciudate pe ei. Ce să fie? Şi mai erau şi bucuroşi când vedeau apă. nu toate păsările se simt bine în aşa ceva. Am stat, am căutat şi am aflat. Erau pescăruşi.

 Eram într-o maşină de poliţie, mă duceam nici eu nu ştiam unde, că eram un fel de suspect. În faţă erau doi gabori, în spate eram eu cu un copchil pe care îl văzusem în secţie recunoscând cu seninătae orice. Unul dintre poliţişti îmi spune:

-Păi, salută-l pe prietenul tăo!

-Pe cine? Ei am 19 ani, el are vreo 7, De unde să-l cunosc?

-Hai, lasă, că ştim noi...

Şi opresc la o vulcanizare, îşi fac roţile şi la urmă nu plătesc. Zic doar atât:

- Colonelul cutare vă mulţumeşte.

Dacă nici ei nu erau corupţi, atunci nu ştiu eu ce e corupţia. Dar hei, tot eu eram suspect. Plecăm de acolo şi pe drum spre şcoala de corecţie, că acolo, aparent, aveam drum, după cum am mai zis, unul dintre gabori îk abordează pe ăsta:

-Ce mai face X? Tot la şcoala de corecţie?

-Da.

-Auzi? De ce nu pui tu mâna într-o zi pe un cuţit să i-l bagi în gât şi să-l omori? Ca să scăpăm de el. Că dup-aia găsm unu să îţi bage ţie un cuţit în gât şi scăpăm de amândoi. Jă, hă, hă!

Deci, nu am terminat cu Oslo

 Mă duc, cred că era 2012, la o demonstraţie în Norvegia. La spitalul universitar din capitala ţării. Nu are rost să vorbesc despre cât a costat o bere în aeroport sau drumul cu taxiul până la hotel, că nu vreau să sperii pe nimeni. A doua zi, când a început evenimentul, ne-au adunat să vedem ce făcuse HP în spitalul respectiv. Proiect-pilot. Nu se folosea nicio foaie de hârtie în spitalul ăla. Totul era în format electronic. Pacienţii aveau la fiecare pat un display din ăla mare, touchscreen, unde doctorii, asistenţii, vedeau diagnostic, tratament, tot. Mai mult decât atât, ecranele puteau fi folosite dee pacienţi să se uite la canale tv, să stea pe net etc.

Vă zic, din punctul ăsta de vedere sunt cu generaţii în faţa noastră. Aveau roboţi. Dar nu aşa, cum ne-am închipui. Erau ca nişte lăzi mai mari, cu roţi, care te anunţau în norvegiană ceva gen dă-te la o parte, tu nu ştiai norvegiană, dar înţelegeai mesajul. Şi ştiau să ia şi să comande liftul. Nu făceau operaţii pe creier, duceau medicamente şi chestii din astea. Dar erau acolo şi făceau treburile astea. Dar cea mai tare chestie a fost, dincolo de senzaţia că trăieşti în viitor, a fost alta. După ce am vizitat saloanele urma conferinţa de presă, care era la ultimul etaj. Şi m-am nimerit într-un lift cu un robot şi o asistentă.

Pfuai, dacă îmi place ceva, îmi plac femeile nordice. Dacă poţi să faci ochii ăia reci să te iubească, poţi să faci orice. Şi în scurta aia călătorie a noastră ea vede că am un badge şi mă întreabă:

-De unde eşti?

O întrebare foarte grea, am un complex, deşi nu ar trebui, dar am auzit prea des "Vai, România???" Dar i-am zis:

;Din România.

Şi ea spune:

-Ar trebui să vii aici toamna. Să iei un vas de croazieră şi să te duci în fiorduri. Peisajele sunt superbe.

S-au răsculat admiratoarele iei că ar fi lansat Louis Vuitton ceva asemănător pe care l-a botezat cămaşă balon şi îl vinde cu 5000 euro bucata. Că dom'le, trebuia să ceară voie, trebuia să îi spună cămaşă românească, treburi din astea. Eu, în locul lor, m-aş fi bucurat. Când or să mai vină pe la noi străinii să facă agroturism şi nimeresc în zi de sărbătoare, vor spune "ia uite. bă, toate ţărăncile de prin România se îmbracă de la Louis Vuitton!".

 La 20 ani m-am operat de apendicită. Nimic neobişnuit până aici. M-am dus la spitalul militar din Focşani cu o prietenă de-a maică-mii, doctorul care m-a văzut şi o ştia pe ea şi, într-un mod ciudat, mă ştia şi pe mine.

-Bun, opraţia asta va fi decontată de CNAJMPS sau cum dreacului s-o fi scriind, că tu eşti fiu de ofiţer. 

Şi prietena maică-mii, plecată dintre noi între timp, zice:

-Dom' doctor, v-am adus şi eu ceva.

Ea era patroană de bodegă şi a scos din poşeta ei exagerat de mare o sticlă de whikey.

-Hai, merci.

Şi deschide un dulap unde să o bage şi  nu prea avea loc, acolo era plin de sticle de băutură şi de cartuşe de ţigări.

-Hai, bun, ai mâncat ceva azi?

-Da.

Nu mâncasem, dar aveam empţii.

-Atunci, te operăm mâine. Stai şi tu în noaptea asta aici, îţi facem o clismuţă şi o să fie ok.

Nu ştiu câtă lume a mai făcut clismă. Dar când îşi face efectul, ar fi mai bine să te c*ci direct în duş, că sare peste tot. E cu icnete, cu scremete, cu oftatu, e greu. Şi facem. Am avut parte de un chirurg super meseriaş, fusese trimis inclusiv în Somalia la spitalul militar românesc trimis acolo şi se ocupase inclusiv de neonatologie, o grămadă de somalezi se numesc Ion, Gheorghe sau Vasile pentru că el i-a adus pe lume şi el i-a botezat.

Din păcate, după nişte ani s-a sinucis, niciodată nu o să înţeleg de ce, că avea orice. Dar nu înainte să mă fi operat pe mine. La marea artă. Pe 21 noiembrie m-a operat şi eu pe 1 ianuarie eram la sală, mă antrenam. Dar până atunci, 1 ianuarie, respectiv, încă mă recuperam după operaţie chiar în ziua în care fusesem operat şi am observat ceva la colegul meu de salon, primarul de la nu-mai-ştiu-unde. Sub patul lui era o baltă de sânge.

Fusese operat de ceva gen fistule an*le şi hemoragia de după trecuse prin aşternuturi, prin saltea şi curgea pe jos. Eu, proaspăt operat, ieşit recent de sub anestezie, m-am aproape târât până la asistente să le spun ce se întâmplă. Alea îl cheamă pe medicul de gardă. Beat. Şi nici nu era chirurg. Dar l-a deschis pe viu, nu mai avea voie să îi facă anestezie din nou în aceeaşi zi. Îl închide, zice gata. Îl bagă înapoi în salon.

Asistentele au observat că el sângera în continuare şi l-au deschis ele din nou, singure, de capul lor. Nu au reuşit să rezolve problema, dar au făcut cumva să dea de chirurgul care îl operase iniţial. Era la vila lui de la Soveja, din Munţii Vrancei, mort de beat. S-a urcat în maşină şi a zis;

-Hai, vin.

La intrare în Focşani l-a oprit poliţia.

-Aţi băut.

-Da, dar am operaţie.

-Nu-i nicio problemă, lăsaţi maşina aici şi vă ducem noi. Şi l-au dus şi l-a salvat pe omul respectiv. Era o chestie ciudată. Am stat o săptâmână în spitalul ăla pe chirugie şi în fiecare noapte murea câte un pacient aşa, din ce în ce mai aproape de salonul nostru. În noaptea aia, când am vâzut hemoriagia aia am zis gata, e rândul nostru. Şi până la urmă a murit doctorul.

 Pentru că mi-a reproşat un om pe care îl respect foarte mult că nu prea mai scriu, here goes:

Mama a fost detaşată la un curs la Bucureşti cu bucătarul lui Ceauşescu, tata era detaşat în economia naţională, la Hârşova. Era comandantul unui batalion la arma construcţii.

-Bun, ce facem cu ăsta, îl trimitem la bunici sau...?

-Lsaă. îl iau eu.

Şi m-a luat. Jumătate din oraşul ăla e construit de taică-miu. Era o nebunie ce se întâmpla acolo. Toţi soldaţii făcuseră puşcărie, erai acolo pentru că armata era obligatorie, dar nimeni nu avea curaj să le dea o armă în mână. Bătrânul avea pe birou un catastif imens cu fiecare ce pedeapsa a primit, plus o vână de bou şi o coadă de târnăcop cu care bătea soldaţii. Pe una o chema Iuian şi pe una Cristian, ca pe fii lui. Stăteam acolo şi mă plictiseam. Dar eram lângă Dunăre, îmi doream să pescuiesc. Aşa că bătrânu' aliniază tot batalionul:

-Care ştie să pescuiască?

Iese unul în faţă:

-Eu. Sunt lipovean din Brăila, pescar din tată în fiu, cutare-cutare...

-Pentru ce ai fost condamnat?

-Pentru furt.

-Bun, mergi tu.

Şi am mers pe malul Dunării şi am pescuit şi am prins numai ghiborţ, pe care bucătarul unităţii, tot fost puşcăriaş şi el şi soldat, a avut amabilitatea să mi-l gătească şi eu l-am mâncat.. Dar cât eram acolo şi pescuiam, am văzut în ochii lui, în afară de senzaţia aia că scăpase de o zi de muncă pe şantier, ştiu că mă repet, poate că el avea acelaşi sentiment când se uita la Dunăre ca mine când mă uiitam la mare.

 În 1998 luasem examenul la facultate şi venisem cu nişte calabalâc să mă mut la Bucureşti. Era încă o perioadă în care eram aşa, un fel de Est Sălbatic. Undeva între Gara de Nord şi Gara Basarab, pe bulevardul ăla, nu ştiu cum se cheamă, dau de doi copchii, de vreo 7-8 ani, aşa, care mă abordează. Acuma, paranteză, mai ştiam şi eu nişte chestii, o mai arsesem pe la Bucale, mai ales prin zona Berzei, unde, dacă te trezeai dimineaţa puteai să vezi câte un ARO de poliţie cum colecta câte un plic de la fiecare poartă. Dar, să revenim la copii. Unu-mi spune:

-Îţi dau o fată, nepoate?

Am rămas şocat. Îmi dădea o fată de vârsta lui sau cum? Într-o fracţiune de secundă mi-au trecut un milion de întrebări prin cap. Dar cea mai grea a fost asta: ce fel de membru al societăţii o să fii la maturitate când tu eşti peşte la 7 ani?

 Am fost în weekend să arbitrez la Blaj sau la Sebeş, că tot timpul le confund. După o zi în care am arbitrat vreo 50 meciuri, rupt de oboseală, îl las pe colegul din camera de hotel la duş şi merg la benzinărie să-mi iau ţigări. Când mă întorc - lăsasem uşa descuiată, am intrat şi ceva părea în neregulă şi nu ştiam ce. El era în pat, în chiloţi, se uita la televizor, ca unul care tocmai ieşise din duş. Dar eram în holul ăla mic pe unde intri în cameră şi îl vedeam doar de la brâu în jos. şi zice:

-Băi, Cristi, vezi că ţi-am băgat berile în frigider.

Pe loc mi-am dat seama că ceva era în neregulă grav. Pe mine mă cheamă Băi, Cristi, aveam beri în cameră, dar colegul meu era ardelean, tipul ăsta avea accent de moldovean şi nu avea vocea lui. Am mai făcut un pas şi am văzut că, într-adevăr, nu era el.

-Ăăă, camera 206?

-Nu, camera 106.

Greşisem etajul, atât de rupt eram. Şi el lăsase uşa, practic deschisă. A fost super chill, omul, a râs,  nu s-a întâmplat nimic grav, chiar mă gândeam să-i zic:

-Sorry, am greşit camera. Dar şi pe mine mă cheamă Cristi, pot să iau şi eu o bere din frigider?

 Am fost în Norvegia la vreo săptămână după ce dementul ăla de Breivik omorâse vreo 100 de oameni. M-a sunat maică-mea şi i-am zis ce făceam, mă pregăteam să plec.

-Ce cauţi tu acolo, la teroriştii ăia?

-M-au trimis de la muncă, mamă, trebuie să mă duc.

Şi plec. Bucureşti - Munchen, Munchen : Oslo şi înapoi acelaşi traseu. Am stat o noapte acolo, că am fost la o conferinţă de presă şi m-am întors. Acasă, desfăcându-mi bagajul, am descoperit cu groază ceva: pe fundul rucsacului, nu ştiu cum, de pe la pescuit sau ceva,  uitasem un briceag. Acuma, cine a mai călătorit cu avionul ştie cum e în aeroport, că uneori te scanează ăia şi în bocanci. Dar eu am trecut cu el din greşeală peste şase controale de securitate. unde te pune să îţi laşi şamponul şi briceagul nu l-a văzut nimeni. Te face să te întrebi cât de siguri suntem, dar pe mine mă luase cu transpiraţii reci cu gândul la, în paranoia şi în teama aia generalizată,  ce aş fi putut să păţesc eu dacă m-ar fi găsit cu el.

 Tot la mare, dar nu tura asta. Mai demult. Dăm peste un rocker blond care plângea pe plajă.

-Ce s-a întâmplat, frate?

Ne răspunde cu un accent ardelenesc superb:

-O murit Kurt Cobain, mă!

Kurt Cobain murise când eram în clasa a noua, noi discuţia o aveam când eram în anul 3 de facultate, nu am înţeles de ce a ales el să plângă pe tema asta tocmai atunci. Dar asta este. Mă întorc acasă şi mă duc la ceea ce era prietena mea pe atunci. Se făcuse târziu, ea mă aştepta în pat, dar eu nu puteam să mă desprind de televizor. Pe Arte era concert John Lee Hooker. 

Cu nişte tovarăşi de-ai mei fusesem nu cu mult timp înainte într-o tabără de limba germană, undeva lângă Sibiu. Seara ascultam în cameră John Lee Hooker. Aşadar, nu stau foarte mult cu ea, poate o oră şi dup-aia am luat-o spre casă. Am luat-o pe la un magazin de muzică pe care îl ştiam eu şi deşi nu era încă foarte dimineaţă l-am găsit deschis şi am luat singura caasetă cu John Lee Hooker pe care o aveau. Piratată, evident. Dacă cereai ceva cu Vali Vijelie, aveau câte casete îţi dorea inima sufletului.

Ajung la mine, pun caseta şi mergea, tată. Mi-am zis "dacă nenea ăsta vine vreodată pe la noi prin ţară sau pe la vecini, eu o să fiu primul la coadă la bilete". Şi deschid şi televizorul. Prima ştire era că John Lee Hooker tocmai murise în noaptea aia, când l-am văzut eu la televizor.. 

Trip

 Am fost în Vamă de 1 mai, mă. Nu s-a mai întâmplat asta de foarte mult timp. A venit tovarăşul ăsta al meu din Spania şi dorinţa lui expresă a fost să mergem în Vamă, ca pe vremuri.Nu ne mai văzusem de 6 ani. L-am aşteptat la aeroport. a aterizat pe la 2 noaptea, până să ajungem la mine, că stau în partea ailaltă a oraşului, se făcuse 5 şi deja circulau metrourile, ne-am dat seama că nu ne organizasem deloc. Nu aveam nicio rezervare nicăieri.

Am mers ca demenţii, la gară nu am găsit bilete. am dat-o în telefoane, până la urmă am găsit ceva, deşi a trebuit să umblăm ca nebunii prin ploaie, că autogara nu mai era unde ştiam noi. Am ajuns cu 5 minute înainte să plece autocarul, deşi, până la urmă, el a plecat cu 20 minute întârziere. Şi am ajuns la mare. Nu dormisem deloc 24 ore şi băusem non-stop coniac.  I-am zis:

-Eu trebuie să iau o pauză. Hai să găsim o parcare, că e cam frig să dorm pe plajă.

-Bine, hai.

Nimic, totul era plin. Încă o dată, eram la modul no reservations şi pe plajă merita să dormi doar dacă îţi doreai să mori de hipotermie, că era o vreme oribilă.

Până la urmă, ia un taxiu şi mă duce. 

Mă trezesc dimineaţa în hotel -  200 euro pe noapte camera, tovarăşul meu nu era în patul alăturat. Cam atât îmi aminteam eu.  Ies, îl sun. El ştia la ce cameră eram, eu nu, dar nu ştia la ce hotel. Bine, nici eu nu ştiam nimic, de fapt, m-am dus în faţa hotelului să văd ce nume are ca să-i zic. dar nu îmi dădeam seama de nimic, am abordat 3 persoane fără adăpst de lângă un container de gunoi din faţa hotelului:

-Ştiţi unde găsesc şi eu vreun magazin pe aicea?

-Păi, ce vrei?

-O bere.

-Faci dreapta în partea aia si dup-aia stânga şi ai magazin. Ai şi tu o ţigară?

-Hi, n-am la mine. E ok dacă vă dau un leu?

-Da, frate.

Le-am dat 2, că sunt un tip generos. Ei s-au bucurat. M-am întors cu berea, am băut-o şi după cum am spus, mă rog, nu ştiu dacă am spus, am făcut check-out şi i-am abordat din nou pe băieţii din faţă:

-Bun, o autogară ştiţi şi voi ca să ajung în Vamă?

-Da, uite, aşa şi aşa.

-De data asta am ţigări la mine. Vrei? Ia.

-Poţi să ne dai două?

.Da, ia de-aici.

Şi acum începem cu oarecum începutul mijlocului. Ne parcăm într-un hotel din Vamă. Găsim loc, ciudat. Cum ne aranjam noi bagajele în cameră, cioc-cioc la uşă. Oricât de simpatici suntem noi, nu aşteptam pe nimeni. Şi aici era ceva mai lejer, aşa, doar 500 lei pe noapte. Mda. Am deschis şi era nimeni altcineva decât patronul hotelului, care a venit la noi cu două căni cu ţuică să ne cunoaştem mai bine. 

Ne trăgea de limbă. Ceea ce era ok, că nu aveam nimic de ascuns. Adică, nu chiar nimic. Oricum a fost ceva ciudat, că ne-a cerut o ţigară el, ditamai patronul de hotel. Şi începe să ne pună nişte întrebări, aparent fără nicio legătură niciuna cu nimic. Noi i-am zis cine suntem, ce facem, dar pe mine m-au trădat reflexele de aflător de chestii şi mi-a zis cine este şi ce face: era fostul comandant al Poliţiei Constanţa. 

Din salariul lui de bugetar reuşise să îşi construiască 2 hoteluri în Vamă. Dar problema era alta, el fusese şeful Poliţiei şi noi aveam iarba pe noptieră, la vedere. Şi nu ne-a făcut nimic, mă. Mai mult, a doua zi dimineaţa nu ştiu cum am făcut, îmi doream şi eu o hamsie, dacă tot am fost la mare şi la recepţie tot de el dam şi-l întrebăm ce putem să facem în legătură cu asta.

-Acolo, terasa aia. Au tot ce trebuie. Tot a mea este.

Şi asta era, nici măcar nu m-am aşezat şi nici nu m-am adăpostit. Am luat ce iarbă mai era cu mine.

- Băi, dacă te opresc ăştia?

-Le zic că e în scop medicinal, mă. 

Erau 6 maşini de poliţie cu echipajele care îşi beau cafeaua unde beam eu berea aia şi nu s-a întâmplat nimic. Stăteam în picioare şi nu eram înăuntrul terasei, eram, tehnic afară şi mă ploua şi mă bătea vântul şi mă uitam la o mare agitată, urâtă şi aproape neagră şi mai bine decât atât nu puteam să mă simt. Eu m-am născut acolo. Nu chiar pe plajă în Vamă. Într-o maternitate la Constanţa. Dar înţelegeţi voi. Eram fericit.

 Mă, am luat premiul I în clasa întâi. Şi dup-aia. Nu o să o spun ca să mă laud, că din punctul ăsta de vedere chiar nu am cu ce, nu e nimic special. Am fost 5 inşi care au luat premiul I atunci . Din aceaşi clasă.  Şi trec nişte ani, mai exact 4, când vin din nou la ceremonia de sfârşit a anului şi de premuire, să îmi iau şi eu premiul meu din clasa a cincea de data asta şi văd promoţia următoare pe care o preluase învăţătoarea mea. Clasa I. Făceau o poză de grup şi nu am putut să nu observ: se dăduse un singur premiu II. În rest, toată clasa luase premiul I.

Era aşa, o întrebare sau mai multe pentru un copil ca mine, "bă, dar chiar suntem o naţie de genii? Or fi învăţătoarele astea pe o mână cu alea care vând coroniţe în piaţă?  Cum să fie toată toată lumea locul I ???" Parcă era un concurs între ele în care singurul criteriu de departajare ar fi fost să ai suficienţi elevi, ca să ai cui să dai premiul I.  În lumea mea există un singur loc I. Rezultatele de atunci se văd acum. Aveam şi eu ochi, vedeam că nu sunt toţi la fel. Şi totuşi sistemul se perpetua. Când se plâng doctorii şi profesorii şi ce alte categorii or mai fi, poate că ar trebui să răspundă şi la două întrebări, cine i-a pus să se apuce de meseria aia şi ce au făcut de banii ăia de care se văicăresc că sunt puţini.

 Am zis că va urma. Maică-mea  cofetăreasă, se ruga de mine cu cerul şi pământul să nu mă duc la cofetărie.

-Tu ştii ce bagă alea în prăjituri? În loc de lapte bagă apă, în loc de unt bagă margarină din aia proastă, în loc de zahăr bagă miere industrială, citronada aia pe care o beţi voi acolo nu a văzut vreo citrică în viaţa ei... zi-mi ce vrei şi îţi fac eu!

Într-un fel, avea dreptate. Dar mai erau două probleme: pe de o parte da, mâncam ecler şmecher acasă, par egzamplu,  numai că nu puteam să mă bucur de el, că de fiecare dată când îmi punea o prăjitură în faţă  se aşeza şi ea la masă şi mă punea să îi explic de ce am luat eu 9 la Fizică şi Otilia 10 şi evident că îmi stătea prăjitura în gât. 

Pe de altă parte, era o chestie de socializare.Aveai televizor, dar te uitai la el degeaba, mai aveai variantele să mergi la cofetărie sau la o miuţă sau la bibliotecă, dar asta, ultima, na, nu e pentru toată lumea. Bodegile se închideau devreme - nu asta era problema noastră, a copiilor. Mersul la cofetărie era una dintre puţinele opţiuni pe care le aveam. (Va urma.)

 Băi, deci, a început lumea să moară pe capete în jurul meu. Deja nu mai suntem în pandemie, războiul nu e la Bucureşti şi totuşi se întâmplă tot felul de decese. Tot mai aproape. Au plecat pe lumea ailaltă de foarte puţin timp mai mulţi oameni nu apropiaţi fizic, ci sufleteşte, dar parcă moartea vine, aşa, spre încoace. Nu o să dau nume sau ceva. S-a întâmplat o chestie la mine-n bloc acum vreo două zile. Fusesem în oraş şi acum urcau scările. În faţa blocului deja văzusem o salvare, Pe scări, dau peste doi ambulanţieri, asistenţi medicali, paramedici, ce erau ei. Care cărau înspre jos un sac mare, negru. Ştiţi, io-s genul de combinaţie de timiditate şi orgoliu care mai degrabă culege chiştoace de pe jos decât să-ţi ceară ţie o ţigară pe stradă. Ştiu inşi care când au o durere intră în primul magazin (care nu e farmacie) şi zic:

-Doamnă, mă doare măseaua, nu aveţi cumva un Algocalmin?

Eu nu aş putea să fac niciodată aşa ceva. Bine, nici altele. Deci, dacă îl vedeţi pe unu' că încearcă să vă agaţe în club sau vă cere ceva pe stradă, să ştiţi că nu sunt eu. Revenind. Ăia cu sacul mare şi negru trec pe lângă mine şi eu am un episod de retardament. Deşi ar fi trebuit să-mi dau seama ce se întâmplă pe scări, cumva, poate pentru că sunt obişnuit cu violenţa, nu cu moartea, îi întreb:

-Ce aveţi acolo?

-Un cadavru.

 Că tot vorbeam despre lipsuri. Ne jucam prin parc eu, frate-miu şi Jachetă. Deşi stăteam peste drum unii de alţii, nu am aflat niciodată cum îl cheamă de fapt, pentru că nici nu a stat mult, tac'su a pierdut rapid apartamentul la barbut şi s-au mutat. Dar tot aşa, era o zi de vară şi eil zice:

-Hai acasă.

-Păi?

-Hai acasă, că mă c*c pe mine.

/-Păi, suntem în parc, dă drumul la problemă.

-Nu, mă, că nu pot aşa.

Bine, m'. Dar dup-aia ne întoarcem, da?

Şi plecăm. El:

-Frate, nu ştiu ce m-a luat, a făcut maică-mea o tocăniţă bună aseară, am mâncat cu poftă şi uite,nu o mai duc, e containerul ăla de gunoi, mă duc în spatele lui şi hiii, m-am c*cat pe mine! Aşa era, avea nişte shorts şi nişte tenişi pe el şi c*catul i se scurgea pe picior.

Tot drumul până acasă, frate-miu a râs ca un isteric. Şi ăsta îi spunea:

-Băi, nu mai râde. Nu mai râde că te bat!

Nimic. Ajungem, noi mergem la noi, el se duce la el şi după un timp ne trezim cu dumnealui la uşă:

-Mă, nu curgea apa, m-am spălat cu sifon.

 Da, măi, că am zis că urmează. Era tot vară şi o ardeam pe la maică-mea pe la muncă. Aşa, că ocupaţiile erau puţine, "ce să faci tu cu sportul" ş.a.m.d. Laboratorul unde presta ea livra într-o grămadă de locuri. Inclusiv prin munţii Vrancei. Când termină ce avea de făcut echipa ei, îi cheamă pe ăia de la transport şi le zice ce au de făcut: asta acolo, asta în partea ailaltă etc.

-Şi luaţi-l şi pe fii-miu, să vadă şi el Soveja, Lepşa, Cascada Putnei....

Într-un TV din ăla (pentru necunoscători, un microbuz vechi) care era deja vechi, ne-am dus, Eu stăteam în faţă, la mijloc. Cât aveam? 8 ani? Cert este că şoferul îmi spune:

-Pune picioarele pe bord, că tu nu ai centură şi dacă pun o frână s-ar putea să saei prin parbriz.

După care tot el zice, într-un peisaj mirobolant:

- M-a trimis mă-ta să fac treaba asta, să duc lucrurile astea, să am grijă de tine, dar oleacă de p*zdă nu mi-ar da şi mie.

Maică-mea a fost cofetăreasă, dar nu din aia de rând. Maistru cofetar, cum ar veni. Şi când vorbesc despre ea la trecut nu înseamnă că nu mai este printre noi, ci că se ocupă cu altceva acum. Dar chiar era meseriaşă. Când era ziua vreunui ştab de prin miliţie sau securitate, de exemplu, ea brusc primea o zi liberă de la muncă şi tot brusc apărea o Dacie neagră cu număr mic în faţa blocului. Din ea coborau doi inşi în civil care se apucau să care sus zahăr, făină, smântână, cacao, lapte, ulei, ciocolată, portocale, ananas, tot felul de chestii din astea. Care, aviz nostalgicilor, nu erau chiar uşor de găsit pe vremea aia şi mai lăsaţi-mă cu "dar te descurcai", o să vedem mai jos că unii nici măcar nu auziseră de nişte treburi.

Aşadar, veneau ăia şi maică-mea se apuca de treabă şi le făcea ălora partea de desert pentru cumetria lor. Până să vină ăia să le ia, efectiv, nici nu aveam loc în frigider să le ţinem pe toate. Le ţineam pe unul dintre balcoane, că bătrâna are două balcoane la casa ei de la Focşani - are mai multe case, dar asta-i altceva. Totuşi, ca să ne amintim cam cât de handicapaţi cultural eram şi nu numai, o să zic ceva: era o zi de vară, jucasem tenis în curtea şcolii şi eram terminaţi de sete. Era vacanţa de vară. Zic la plural, că nu jucasem tenis la zid.

-Hai să bem apă.

-Păi, nu curge.

-Nici acasă nu curge.

Vorbim de anii 80 aici, să ne înţelegem. Cel puţin în oraşul meu, şi apa era, sanchi, raţionalizată.

-Lasă, mă, mergem la mine, că am eu sifon.

Şi mergem la mine şi cum spuneam mai sus, maică-mea făcuse ditamai meniul de desert pentru o sindrofie din asta de potentaţi ai vremii, dar de data aia chiar m-a impresionat şi pe mine.

-Ia veniţi, mă, să vă arăt ceva!

Nici măcar nu am deschis uşa, de la balcon, în plm. Erau torturi pentru securitate, ce vorbim aici... Era şi tort diplomat, şi tort evantai, şi tort buturugă, şi tort kranz sau cum s-o fi scriind, prăjituri pe lângă, tot felul de nebunii. Multe. Nu aveai loc să păşeşti printre ele. Dar şi cum arătau... Băieţii ăia, crescuţi cu cofetării comuniste, nu văzuseră aşa ceva în viaţa lor. Unul zice:

-Oau, tort din ăla cu biscuiţi muiaţi în apă deasupra!

-Nu, măi, nebunule, e bezea brulee.

Dar na, cui să-i explici, până la urmă tipul a ajuns pădurar, ceea ce nu e un lucru rău, dar cu siguranţă nu l-aş lăsa să fie criticul meu culinar. (va urma.)

 Da, deci, sărbători fericite, pentru mine a început deja paştele - mi-era poftă de miel, de berbecuţ şi din astea mi-am luat. E şi simplu, am o măcelărie halal jos. Josul blocului, vreau să zic, nu al meu. Dar nu am apucat să zic ce vreau eu primul, era o doamnă în faţa mea la coadă care a luat-o pe gestionară: 

-Vreau bucata aia, dar numai trei sferturi din ea. Aveţi cuţit?

Până să răspundă madama de la magazin ceva, s-a întâmplat o chestie care poate că m-ar califica drept rasist că am văzut-o aşa. Că m-a făcut să râd ca un dement. Ştiu, e naşpa câteodată cu glumele, cu ironiile, trebuie să le explici etc.Apare patronul sau ce era el, de acolo. Din Orient, pur-sânge, dar vorbea bine româneşte. Poate făcuse facultatea la Iaşi sau ceva .  Şi zice :

-Doamnă, păi dacă nici noi nu avem cuţite...

Interviul

 Interviul

Azi am avut un interviu. Pe vremuri, când mă duceam după muncă la o bere cu băieţii, mă întrebau:

-Şi? Ce ai făcut azi?

-Păi, am fost la un interviu.

-Ce zici, te angajează?

-Nu, măi, nebunule, eu le-am luat interviu lor, nu ei mie.

Dar, de data asta, am cedat. Apropiaţii m-au tot luat, "dar de ce nu îţi găseşti şi tu un loc mai bun, de ce nu ştiu ce?" Am zis hai, mă, am luat legătura cu unii şi a rămas să ne vedem azi. Numai că între timp a apărut ceva şi când am aflat ce, era să îmi cadă telefonul din mână: nevasta celui pe care îl consider fratele meu mai mare în Bucureşti a plecat dintre noi. 

Am fost atât de zăpăcit de vestea aia încât, sincer, nu am ştiut ce să fac. În loc să sun să încerc să reprogramez întâlnirea (că doar nu înmormântarea).... mintea mea m-a pus să aleg. Şi am ales să mă duc la interviu şi sper să fiu iertat pentru asta. Ştiu că sună studiat. Nu este Nu o să îi fac eu necrologul, zic şi eu vreo două chestii în memoriam. .E chiar din suflet. M-a tratat ca pe copilul ei, încă mai am dulceaţă de nuci de la ea acasă.  Ce vreau să spun este că dacă aş avea de ales între a câştiga eu interviul ăla şi a trăi ea, cu siguranţă aş alege varianta a doua. R.I.P.

Dementa, că altfel nu pot să-i spun

Dementa, că altfel nu pot să-i spun

Ante scriptum:, (dacă există aşa ceva): celor cărora nu le place să citească - vă rog să vă opriţi aici

Probabil mu ar fi trebuit să o zic deloc, dar a trecut ceva timp de când nu ne-am mai auzit. Deci, ceva trebuia făcut. Aşa că... Şi acuma unii s-ar putea să se exprime la modul "ah, vai, oau, cum, nu, de ce?! Sau poate /nu/ne păsa de tine şi nu ştiam noi?" Greu de crezut ambele variante. Ei, uite, pentru că lumea trebuie să ştie şi pentru că lucruri de genul ăsta nu ar trebui să se mai repete...Prestam şi eu pe acolo, un redactor din ăla fraier, plecam şi pe la 3 noaptea de la redacţie, na, unii s-ar putea să ştiţi cum este. Îţii arzi ochii într-un monitor, faci sindrom carpal sau cum s.o fi chemând , de la tastatură şi crăpi pe la 50 ani de infarct de la stres.

Eram mai mult advertorialist, ăla care te dădea cu bidineaua. Scriam articole în care tu arătai bine. La un moment dat, mi-a revenit sarcina să redactez o pagină pe lună despre o anume firmă. Nu luam bani în plus pentru asta, deşi firma da. plătea,. să nu zicem ce obiect de activitate avea, ea dădea. Drept urmare, cam o dată pe lună, ei îmi trimiteau nişte materiale, să le zicem informaţii, când le aveau, din care eu trebuia să meşteresc o pagină despre cât de şemecheri erau ei. Dar. Nu conta dacă îmi trimiteau sau nu. Eu, mort, copt, trebuia să-i zugrăvesc o dată pe lună.

Până la un timp. Dar staţi aşa, că e mai complicat de atât.

De fiecare dată, în fiecare lună, trebuia să trimit articolul înapoi la să-i spunem client, să dea o doamnă sau un domn BT-ul la el. Pentru cine nu ştie ce înseamnă BT, este prescurtarea de la bun de tipar, adică dacă erau  de acord cu varianta aia, ca să meargă dup-aia la DTP, corectură, tipar etc. Ei, în cazul articolului ăsta, care în fiecare lună era plătit nu cu mult, cred că, de fapt, cu mai puţin decât salariul meu, la un moment dat s-a întâmplat ceva.

Eu l-am făcut, l-am trimis şi am primit un răspuns care m-a dat peste cap: "la acest articol mai este nevoie de lucrat foarte mult". Băi, asta poate însemna orice. Ştiam în ce eram băgat, i-am zis înapoi "am înţeles, spuneţi ce modificăm şi aia facem" şi ea mi-a răspuns. Ce nu am zis până acum a fost că eu nu îi trimisesem o viariantă de text, ci mai multe.Am făcut la schimburi de mailuri de parcă eram amanţi, nu altceva. Niciuna nu i-a plăcut, deşi ele conţineau exact ce mi-a trimis ea mie. Mai mult,  i-am zis "modifică ce vrei şi îl publicăm, nu văd problema."

Şi dacă nu credeaţi că există un "mai mult", există, mai mult, ultima dată - cel puţin pe mail, mi-a scris cu cc la şefi că ea nu mai poate să facă aşa ceva. În condiţiile în care eu nu trebuia  să lucrez numai cu ea, trebuia să scriu 8.000 caractere pe zi, să mă ocup şi de newsletters, şi de încărcat materiale pe site-uri, na, superb. Practic, ea s-a hotărât să mă dea afară. Am văzut mailul şi deja eram sătul, oricum. Mi-am scris demisia şi m-am dus cu ea la redactorul şef. care era gen preşedinte la uniunea scriitorilor, la directorul care era profesor universitar de arhitectura microprocesoarelor, sper să nu greşesc din nou şi le.am zis că eu plec.

Nu mai înţelegeam nimic. Pentru toţi ştiam să scriu,, că de aia fusesem luat acolo, numai pentru ea nu ştiam să scriu? Ăia s-au uitat la mine şi mi-au zis ceva gen "Unde să pleci? Tu eşti omul nostru. Lasă că vorbim noi cu ea."

Şi pănă la urmă, cumva, asta s-a întâmplat. 

Chiar nu ştiu cum, dar am fost degrevat de sarcina aia, am făcut restul milionului de chestii pe care le aveam de făcut până într-o zi, când s.au hotărât şefiii mei ca din toată redacţia să ,mă trimită tocmai pe mine pe undeva pe la Poiana Braşov. la un eveniment al firmei ei, ea era gazdă, organizatoare Ea.. Şi atunci am înţeles care era problema ei. Era urâtă. mă.

M-a amuzat teribil o fază când am auzit "fiţi mai creativi!" Eu am altă problemă. Sunt un spontan de ziua a şaptea. Am o spontaneitate de tunel dacic - e prin munţi, poate Bucegi, cine ştie, că nu o găseşte nimeni. M-a abordat o doamnă sau domnişoară, ce-o fi fost, în faţă la hipermarket să mă întrebe cum ajunge la Gara de Nord. Îi explic şi-mi zice:

-Hai să-ţi ghicesc.

- Aha, zic eu şi-i întotc spatele şi mă bag în magazin hlizindu-mă.  Mă învârt pe acolo, fac cumpărăturile, improvizez unde n-au ce-mi doream, găsesc timp în programul meu ocupat să mai arunc un ochi şi după gagici, stau la coadă, plătesc, mă întorc pe jos acasă, că e frumos afară, ajung înapoi, încep să descarc sarsanalele şi dintr-o dată mă loveşte: "Bă! Trebuia s-o întrebi câţi ani ai!".

 "Şi ce? Am fost şi noi la Paris.  Sevastopol nu e Moscova, Crimeea nu e Rusia. Dumnezeu e cu noi." - citat aproximativ din ţarul Alexamdru II, cca 1855, după Războiul Crimeii.

Puterea şi adevărul

Puterea şi adevărul

E un nume de film, nu vreau eu să dau lecţii de putere sau de adevăr. M-am surprins pe mine aseară uitându-mă la filme despre comuniştii români făcute în 1971. Nu ştiu ce m-a făcut să nu mut rapid pe alt canal, la cât iubesc eu comunismul şi "realizărili"lui, dar după câteva secunde am rămas lipit de ecran cât a durat filmul. Da, era la televizor. M-a făcut să-mi pun o mie de întrebări filmul ăla. Cea mai importantă dintre ele era cum a fost posibil să apară un film ca ăla în anul respectiv. Dar mai erau şi altele. Cum a trecut aşa ceva de cenzură, de securitate, de partid? Cum de nu l-a distrus nimeni? Cum de n-a făcut nimeni puşcărie pentru el? Că filmul descrie destul de fidel ce se întâmpla în România anilor 50-60.

E adevărat că nici pe vremea tovarăşilor, nici după, nu l-am văzut nici la televizor, nici la cinema, nici pe video. Poate pentru că arată eforturile glorioase ale clasei muncitoare şi ţărănimii, mai pe scurt, ale pecere-ului, întru parcurgerea cu succes a năzuinţelor patriei nostre pe calea socialismului în toată splendoarea ei. Adică pe bune. Îi arată aşa cum erau ei, ce făceau ei, evident, cu câteva exemple de inşi care, sanchi, înţeleseseră ce aveau de făcut, dar se luptau cu morile de vânt. Adică cu tovarăşii lor. Care sunt prezentaţi fidel, aşa cum îi ştia toată lumea, inclusiv unii care preferă să şi-i amintească azi altfel.

Nişte impostori fanatici, analfabeţi, revanşarzi, bolnavi de neociocoism ca mai toţi parveniţii, ipocriţi şi de un nivel mintal care nu îi ajută să înţeleagă noţiuni simple, ce să mai vorbim de lozincile pe care le repetă ca papagalii (de parcă ar fi ceva de înţeles la asrea din urmă, dar asta e o altă discuţie). Însă nivelul ăla mintal le permite, cuplat cu puterea nou-dobândită, să facă orice cu destinele oamenilor şi mai ales să urască fără discernământ. Avem în filmul ăsta aproape toate tipurile de membru de partid: prim-secretarul cu 14 ani de educaţie în puşcărie, ofiţerul de securiltate venit direct de la strung, propagandistul cu 6 clase, ştiţi voi, nu-i mai enumăr aici.

M-am întins, dar şi filmul e lung. Lung, dar merită, că arată multe, că s-au şi întâmplat multe. Nu vreau să stric surpriza, dar câte ceva pot să spun, de exemplu, cum puteai să faci puşcărie că aveai reviste în engleză acasă, cât de periculos putea fi să fii intelectual pe vremea aia, ce înseamnă să ţi se dea un pumn de fier când tu ai un cap de lemn, în fine, mult absurd şi arbitrar şi totuşi tare familiar. Chiar şi aşa, nu recomand filmul ăsta celor nostalgici după comunism. Iar la urmă am aflat şi răspunsul la întrebarea cum a fost posibil filmul ăsta. Nu vi-l zic, dar vă dau un pont: acţiunea filmului se termină în 1965.

P.S.: e disponibil gratis şi pe YouTube.

Şedinţă

Şedinţă 

Pfuai, ce greşeală am făcut azi mai devreme! Am uitat că e şedinţă cu asociaţia de proprietari de la bloc la mine la scară, afară, fix sub geamul meu de la bucătărie. Aşa că în loc să-mi mişc cadavrul pe la o plimbare prin oraş până trece panarama, mi-am băut ceaiul liniştit până când mi-a amintit scandalul de jos ce zi e azi. Blocul nu are ieşire prin spate. Dacă ieşeam, nu reuşeam să trec de ei, trebuia să le zic că mă duc să îmi moară cineva, altfel mă ţineau la şedinţă. Atât de insistenţi şi de disperaţi sunt să atragă şi pe alţii în gălăgia lor. Şi mie nu-mi place să mint.

E uimitor ce poate fi la gura unor oameni în vârstă care se cred distinşi doar pentru că i-a mutat Gheorghe Gheroghiu-Dej la bloc şi care se uită de sus la toţi ăia care stau de mai puţin de 20 ani acolo ca la ultimul bârsan. Şi nici nu-mi place să mă cert. Dar lor, da. Băi, şi nu mai terminau. 12, 1, 2, 3.... Şi tonul creştea. Şi ploaia se înteţea. Nimic, nu se mai dădeau plecatului. Până la urmă s-au retras destul de abrupt şi nu ştiu dacă are legătură cu ce am făcut eu, dar la un moment dat, înjurând în gând, am deschis geamul larg şi mi-am făcut mici.

 Da, mă, într-a cincea, nu ştiu dacă aţi prins, făceam atelier. De ce trebuia să învăţ eu traforaj dacă eu eram la clasa de informatică, voi să-mi spuneţi. Dar atelierul nu era aşa, ca la şcoală şi era condus de un maistru, nu de un profesor şi nu era la şcoală, era într-un complex care cuprindea mai multe tipuri de şcoli, gen, şcoală ajuttoare, şcoală din aia pentru copii orfani, cum s-o fi chemând ş.a.m.d..

Şi mă duc acolo când am început să întreb într-o clasă "hei, ştiţi cumva unde+i atelierul?" Numai că nimerisem într-o clasă de surdo-muţi. Ăia m-au înconjurat, m-au pipăit, se uitau unii la alţii, vorbeau între ei în semne, dar nu au putut să mă ajute. Îmtr-o linişte totală. Nu mi-a fost frică, deşi simţeam că am călcat pe altă planetă, erau aliens. Până la urmă, na. Tot ce s-a întâmplat a fost că am îtârziat eu la ora de intelectual de menghină.

Poate că ar fi trebuit să petrec mai mult timp cu ei. Să învăţ şi limba lor, că mie îmi plac limbile. Nişte timp după, în blocul de peste drum de unde stăteam eu mai demult s-a mutat un cuplu de surdo-muţi. Şi într-o zi am văzut-o pe ea plângând în faţa blocului. Din nou am regretat.Aş fi vrut să-i ştiu limba ca să ştiu ce era în sufletul ei.

 Ei. şi eram în metrou de la Gara de Nord mergând spre restul oraşului şi dau peste tipul ăsta de la Miercurea Ciuc. Nu vorbisem niciodată, dar ne ştiam. Eu eram campion de mai multe ori la categoria uşoară, el de mai multe ori la categoria grea la taekwondo, ne ştiam, clar, aşa că am discutat. Ce faci, cum o mai duci, ce planuri ai, cutare.

Eu eram tânăr jurnalist, el era tânăr profesor de educaţie fizică. oameni educaţi plus campioni, nu? Peste o lună, îl opreşte garda pe stradă, că umbla în pvla goală recitând citate din biblie, asta am aflat din presă. 

-Ce faci?

-Păi, tocmai am omorât-o pe mama şi i-am mâncat limba.

Problema cu inşi din ăştia nu e cum zic unii, că ar trebui să-i executăm. Ar trebui să îi încuiem undeva şi să înghiţim cheia până aflăm dacă putem sau vrem să-i facem bine ori continuăm să-i ţinem departe de societate, că ei nu sunt criminali, sunt nebuni. Trebuie să îi ţinem acolo dacă nu sunt ok, că şi ei sunt oameni.

Da, mă. M-am dus cu tovarăşul ăsta al meu în Cluj în 1997 şi ne-au cazat la cel mai înalt cămin studenţesc de pe acolo, nu mai ştiu cum se cheamă, dar era undeva prin centru şi avea vreo 16 etaje. Am şi agăţat 2 fete de prin Baia de Arieş, dar asta-i altă poveste. Ideea-i că la un moment dat el zice:

-Hai jos, să fumăm o ţigară.

-Păi, de ce să mergem jos să fumăam o ţigară? Hai să mergem pe acoperiş să fumăam ă ţigară.

Asta am făcut şi cum admiram noi Clujul de deasupra îmi vine mie o idee de geniiu între ghilimele. Ştiţi, eu nu scuip. Şi vă rog să nu mă luaţi cu "da, tu nu scuipi, tu înghiţi" şi alte glume proaste. Scuipatul mi se pare un gest golănesc.

Dar de la înălţimea aia, cum eram noi studioşi, am vrut să fac eu un experiment. Îmi doream aşa, dintr-o dată, poate pentru că studiasem şi nişte ţuică din aia ardelenească, nu am vrut să arunc cu ceva de acolo, ca să nu omor pe nimeni. M-am hotărât să fiu un Newton al scuipatului, Drept urmare, am scuipat beat de pe acoperişul blocului de 16 etaje, deci, practic, de l etajul 17. Nu ştiu, nu am aflat dacă gravitaţia sau ce o fi a avut vrreun efect. Dar până să ajungă scuipatul jos, a apărut un ins de nicăieri, a dat colţul şi i-a scăzut scuipatul direct în cap. Ştiu că asta s-a întâmplat, că pe vremea aia vedeam bine.

I-am zis tovarăşului:

-Eu am terminat ţigara, hai în cameră.

 În zare se vedea un nor. Oaste mare. Menumorut sau Gerula sau cine era s-a uitat peste zidurile cetăţii- Soldaţii l-au întrebat:

-Măria ta, cine vine?

 -Sciţi.

- No. Nu, noi te-am întrebat cine vine, Că nu şcim.

 Am plătit întreţinerea. Şi. Am găsit un afiş pe uşa blocului pe care preşedinta asociaţiei de proprietari anunţa că îşi dă demisia. Nu ar fi o idee proastă, având în vedere că a făcut orice în afară de ce am vrut eu: a pus senzori de gaz, camere de supraveghere, a schimbat interfoanele, cheile de pe la uşi, pe care le-am plătit noi, dar nu a izolat termic blocul, ce mă interesa pe mine. Acuma, iar mă aştept să se... golănească, să se porcăiască vecinii pe aici, pe la şedinţe. Dar cel mai tare mă tem să nu dăm peste cineva mai rău, că am experienţă.

Am avut un administrator la Focşani care a fugit cu toţi banii de întreţinere de pe o iarnă întreagă de la 19 blocuri. Deci, nu 19 apartamente, nu 19 scări. Nu. 19 blocuri. A fugit cu ei şi cu amanta. Cum, mă, amanta? Eu asta m-am întrebat. El, neprezentând niciun fel de simptom de bărbat atractiv. Dar, eh, s-a dovedit încă o dată că banii au o putere şi uneori o voinţă a lor. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu acest cuplu amoros până la urmă. Care am înţeles că a lăsat nişte soţi şi nişte copii în urmă.

Cert este că la sfârşitul iernii ne-am trezit toţi cu datorii la întreţinere, deşi eu eram la zi. A venit compania de utilităţi publice şi a zis:

-Hai, banii.

-Păi, noi am plătit, uitaţi chitanţa.

-Nu ştim, voi v-aţi plătit între voi, dar banii nu au ajuns la noi. Daţi-vă în judecată între voi, rezolvaţi-vă problema, noi vrem banii. Vreţi apă?

Sunt sigur că dacă stătea un director de la ei în cartier la mine nu s-ar fi pus problema aşa. Dar se pare că nu stătea. Drept urmare, a trebuit să plătim toţi din nou întreţinerea pe iarna întreagă, iar banii pierduţi nu am reuşit să-i recuperăm niciodată. Sper să nu mă trezesc din nou într-o situaţie din asta, că ştiu cum e şi nu e plăcut.

 Deci, Nicoleta era o supercampioană la noi la sală. Câştigase nici nu mai ştiu câte concursuri. Până într-o iarnă când au tăiat ai ei porcul sau ce a făcut. Ea s-a întors din vacanţă cu nişte kile în plus. Şi eu, na, mai bătrân, i-am zis:

-Nicoleta, avem concurs peste o lună, nu vrei să dai tu 2, 3 kile jos şi să te întorci la categoria de greutate la care eşti tu campioană?

-Nu, că eu mă simt foarte bine aşa, în pielea mea, nu am niciun complex etc.

-Măi Nicoleta, dar noi mergem acolo la un concurs de luptă, nu la un concurs de frumuseţe. Tu ar trebui să ştii cel mai bine asta. Rişti să te accidentei.

Şi ghici, mi-au revenit cinstea şi onoarea să stau eu la scaunul ei pe postul antrenorului de la colţ, ăla care zice "du-te mai la stânga, mai la dreapta, atacă sus, jos, retrage-te", din astea. Şi ea a dat peste cea mai proastă variantă peste care putea da - una şi mai mare şi mai bună decât ea, care i-a dat un şut în gură de nici nu am mai aşteptat să o numere arbitrul, am aruncat prosopul, au luat.o ăia cu salvarea (la fiecare concurs trebuie să fie un echipaj de salvare) şi vreo oră, până s-au întors, ne-am uitat unii la alţii,

Bine, nu numai unii la alţii, că eram în sala sporturilor Sidex Galaţi, care avea două săli şi în cealaltă fusese un meci de volei feminin, iar voleibalistele, câd au terminat meciul, au trecut pe la noi şi noi am aplaudat toţi, deşi nu am văzut meciul lor. Cine nu a văzut voileibaliste... recomand. Eniuei, Nicoleta s-a întors de la spital cu nişte sârme în dinţi pe care le-a purtat luni de zile şi acuma suntem prieteni pe fb şi e slabă şi nu înţeleg de ce nu a vrut să fie slabă  atunci.