Obsedaţii

-Aseară m-a vizitat o fostă să se plângă  că ea nu mai face sex de nu mai ştiu când cu actualul şi alte chestii din astea. Îmi venea să îi zic:
-Nici eu! Dar, vulnerabil, cum eram, mă sărut cu ea, îmi pune mâna pe Michael, dar la partea cu lipsa de sex am refuzat să o ajut. Plus că, na, eu oricum încă iubesc o altă fostă.
-Care?
-X?
-Şi acum??? Păi, tu eşti cam obsedat de ea!
-Eu nu sunt obsedat de nimeni, aş putea să am un milion de obsesii, dar îmi ţin creierii în cap.
-Nu, nu, eşti cam obsedat de ea, să ştii.
Trece o noapte. O noapte din aia când te gândeşti băi, oare are dreptate? Oare sunt obsedat? Hai să mă gândesc ce am vorbit noi în ultimul an.
A doua zi, are loc următoarea conversaţie:
-Ajută-mă să fac o chestie, vreau să aflu ceva.
-Hai.
-Uite, răspunde la o întrebare. Îţi pun întrebarea, dar nu răspunde din prima, lasă-mă să te ajut cu instrucţiuni, ca să răspunzi mai bine. Oricum, nu există răspuns greşit, orice ar fi. Şi nici premiu. Şi nici pedeapsă. Există doar răspuns corect, chiar dacă zici tu unul greşit. Orice răspunzi, va fi ok. Că ai zis că sunt obsedat şi vreau eu să ştiu dacă e aşa.
-Nu, nu am zis că eşti obsedat.
-Bine, nu ai zis că sunt obsedat. Dar mă ajuţi cu răspunsul la întrebarea asta? Că ne ajuţi pe amândoi, de fapt. Întrebarea este la cine m-am gândit eu azi noapte după ce am vorbit cu tine. Nu răspunde acum, nu înainte să îţi dau nişte indicii. Nu e o persoană, sunt două. Deci, din 7 miliarde, e destul de greu să le nimereşti, dar îţi spun că sunt persoane pe care le cunoşti. Poţi să nimereşti una, poţi să nimereşti două, poţi să nu nimereşti niciuna. E bine oricum, îţi dau eu răspunsul corect la urmă şi va urma ceva care probabil nu îţi va plăcea, dar trebuie să ţi-l zic. Noi ne ştim de 30 ani. Nu te întreb la cine m-am gândit azi noapte, hai să formulez mai precis: la cine crezi tu că m-am gândit eu azi noapte?
-Păi, sunt două femei, una e...
-Nu, nu e nicio femeie. La cine m-am gândit eu suntem noi doi. Eu şi tu. Că m-ai pus pe gânduri. Eu oi fi obsedat? Poate are dreptate! Hai să mă gândesc ce am vorbit noi doi în ultimul an, ce oi fi spus eu de am făcut pe cineva să mă considere obsedat? Am ajuns la două concluzii. Prima e că eu vorbesc prea mult. A doua e că tu îmi spui acelaşi lucru de fiecare dată când vorbim. Ştiu, mă repet, am teme, motive, discut aceleaşi subiecte, continui poveşti, poate am un bagaj limitat de cuvinte, dar mereu spun altceva, tu nu. Nu cred că sunt eu obsedat.
-Nu, eu sunt obsedat.

Golanii

Aseară, membrii tribului Glezne Goale din faţa blocului s-au hotărât ei că ştiu ei suficient de multe arte marțiale încât să le aplice unii pe alții. M-am amuzat teribil. Nimeni nu a pățit nimic, pentru că nişte băieți ca ei ar fi avut nevoie de vreo 5 ani de muncă să bată pe cineva.
E mai complicat să bați pe altul în timp ce te gândeşti la cum arăți. Păreau că îşi spun din priviri "oriunde, dar nu în păr!". Îmi venea să strig eu la ei "băi, MC Hammer, lasă coafura, fii atent la adversar!". În final, au obosit şi s-au întors la autostudiat prin oglinzi. Dacă toate bătăile ar fi aşa, am trăi într-o lume mai bună.

Ghicitorul

Prin 1987, mă duc eu cu toată familia, cu încă două familii de prieteni, rude îndepărtate, toţi, cu căţel, cu purcel mistreţ, cu copii, la o ghicitoare. Nu la iniţiativa mea. Pentru xenofobi: să ştiţi că era româncă. Era o cetăţeancă îmbrăcată în călugăriţă care îţi deschidea cartea, aşa se chema. Adică, te prezentai în faţa ei, ea deschidea Evanghelia după Grivei şi-ţi spunea ţie viitorul tău fără să te cunoască. Eu aveam vreo 8 ani şi deja mi se părea pierdere de timp ce făceam noi acolo. Mai ales că spunea nişte chestii care atunci am crezut că nu au cum să fie adevărate. Mai târziu avea să facă puşcărie pentru ce practica ea. Probabil, i-o fi ghicit la vreo nevastă de securist sau miliţian, ăleia nu i-a plăcut ce a auzit, drept urmare, călugăriţa sau ce era ea a aterizat în penitenciar.

Doamna ne ghiceşte tuturor, nu mai ţin minte ce mi-a zis mie, dar ce le-a zis părinţilor mei chiar era greu de crezut şi pentru mine, copil de 8 ani. Le-a spus amândurora că ei vor călători în foarte multe ţări. Cine ar fi crezut că tu, român, în 1987, ai voie să călătoreşti în foarte multe ţări? Mai mult, îi spune lui tăică-miu, ofiţer în armată, că şi el va călători prin foarte multe ţări şi că se va întoarce să moară acasă. Pentru mine, asta nu putea însemna decât un singur lucru: război, că el nu putea călători atunci în foarte multe ţări decât în misiune. Deja îmi dădusem seama că războiul arată mult mai bine în cărţi decât în realitate. Dincolo de eroism şi cucerit ţări, războiul înseamnă şi victime nevinovate. Preferam să îl citesc în cărţi decât să îl trăiesc în realitate.

Mă uitam, plecând de acolo, la adulţii din jurul meu şi nu îmi venea să cred cu câtă seriozitate tratau ei ce le zisese atunci femeia aia. Ea a zis mai multe, nu are rost să le reproduc pe toate aici. Eu nu o credeam. Până şi azi are dreptate. I-a zis maică-mii că unul dintre copiii ei nu va avea copii. Suntem în 2019 şi ea încă are dreptate. Maică-mea s-a gândit la mine, deşi are doi băieţi, aveam să aflu peste ani. Nu că are doi băieţi, ci că eu aş fi ăla fără copii. Aşa e până acum, sau cel puţin aşa cred eu, eu nu am copii. Dar eu cresc, ajung pe la liceu, erau la modă Eliade, ezoterism, chestii. Vârsta aia când eşti plin de incertitudini şi ai vrea să ştii ce urmează. Aşa că m-am dus şi m-am apucat eu să învăţ din cărţi cum să ghicesc eu viitorul.

Pentru că venise revoluţia şi, încet, încet, ce spusese ea atunci începea să semene cu ce se întâmpla. Eu eram preocupat de mine, nu de ce se întâmpla în ţară, vroiam să ştiu viitorul meu. Aşa că învăţ pe cont propriu să ghicesc în cărţi şi în palmă din cărţi de la biblioteca judeţeană. În tarot şi în cafea nu, alea mi s-au părut mereu nişte adevărate escrocherii. Se pare că eram bun la asta, că ai mei află şi le spun şi altora. Şi mă trezesc aşa, un fel de Petre de la Maglavit, venea lumea la mine să le dau eu în cărţi sau să le ghicesc în palmă. Eu nu ştiu dacă le-am spus adevărul sau nu, oricum nu am cerut niciodată nimic pentru asta. Eu le spuneam ce văd eu acolo, în cărţi şi în palmele lor stângi.

De ce ai crede tu, de 40 ani, ce îţi spune despre viitorul tău un copil de 16, e greu de înţeles pentru mine şi acum. Poate pentru că vorbeam frumos, de asta alegeau să mă creadă pe mine. Poate pentru că erau atăt de disperaţi şi nefericiţi încât cereau păreri de la unii care puteau fi copiii lor. Dar eu nu reuşeam ceva. Le spuneam altora ce urmează, dar cu toată cartea mea şi cu tot ghicitul meu, nu ştiam ce urmează pentru mine. La un moment dat, am ajuns la o concluzie. Concluzia mea a fost că tu nu îţi poţi afla singur viitorul. Staţi aşa, că nu am ajuns la concluzia cea mai gravă. Concluzia cea mai gravă e că şi dacă ştii viitorul, nu îl poţi controla. Chiar dacă tu ai senzaţia că schimbi viitorul cuiva, tu de fapt nu i-l schimbi, şi nici măcar pe al tău, de fapt.

La un moment  dat, lucrurile o iau la vale în familia mea şi înainte să plece în străinătate, taică-miu zice şi el:
-Ia ghiceşte-mi şi mie în palmă.
Era palma aia grea, care mă lovise de sute de ori. Nu asta era problema, nu mă mai temeam de ea. Nu mi-a plăcut deloc ce am văzut acolo, că eu credeam chestiile astea. Efectiv, m-a luat cu emoţii, m-a luat gura pe dinainte şi i-am zis:
-Tu o să mori pe la 50 şi ceva de ani.
El şi-a retras palma pe loc şi a emis un:
-Du-te în pizda mă-tii!
Ce rău îmi pare că am avut dreptate. A murit la 53. Cum zisese şi doamna aia, după ani prin străinătăţi, el s-a întors acasă şi în 6 luni era mort. Mie mi-a revenit onoarea să îl înmormântez. Dar până să îl înmormântez, chiar m-am chinuit să îl salvez. Am făcut tot. M-a renegat familia, mama a spus că eu nu mai vreau să fiu fiul ei, am minţit, am făcut tot să îl ajut, a venit bunica mea, stâlpul familiei, a întrebat tot blocul dacă eu mă droghez, a fost mişto. Eu nu mă drogam, eu încercam să îmi salvez tatăl şi nimeni nu înţelegea de ce, că el era perceput de toţi drept un om rău. Eu încercam să fiu un fiu bun, să îl salvez când toată lumea îl abandonase. Nu mi-a ieşit.

Destinul este implacabil. De atunci, nu am mai ghicit niciodată nimic nimănui. Câteodată, poate la o bere, îmi mai scapă şi mai zic că eu ştiu să ghicesc. Când se întâmplă asta, de obicei, lumea îmi întinde palma, ia, ghiceşte-mi şi mie. Mă feresc de palma aia ca de dracu. Nu vreau să ştiu ce urmează pentru ei. Nu vreau să fiu eu cel care dă veşti proaste, pentru că ştiu câteva lucruri: oamenii, când aud veşti proaste, au tendinţa să nu le creadă sau să nu le accepte. Şi mai ştiu că poţi să ajuţi nişte oameni, dar nu poţi să îi salvezi pe toţi. Nu mai vreau să fiu ghicitor.

O fostă

Ne-am cunoscut la un revelion, unde o petrecere de fete a invitat petrecerea unor băieţi la ele acasă. Noi aveam vreo 19 ani, intrasem pe la facultăţi, ele aveau sau se pregăteau să facă 18, am zis toţi super. Mergem, vă daţi seama, erau nişte vârste la care cam toţi hormonii urlă în tine. Ajugem 5 sau câţi eram, ele erau vreo 6, dar una era cu viitorul ei fost prieten acolo, că se vedea pe ea că nu-l mai vrea. Avea să îmi spună peste vreo 15 ani de ce. Ea era îndrăgostită de mine. Sfatul meu pentru cei îndrăgostiţi acum este să nu spună asta peste 15 ani, că va fi prea târziu. Dar până după 15 ani, problema mea era alta atunci, la acel revelion: toată lumea se săruta în jurul nostru în afară de mine şi tipa asta pe care am cunoscut-o acolo. Rămăsesem doar noi doi faţă în faţă, cu toată lumea sărutându-se în jurul nostru. Mie nu îmi placea nici conversaţia cu ea şi nici ea. Mi se părea o arogantă şi o închipuită. Totuşi, avea o chestie în ochi, o privire cu care părea că mă dezbrăca acolo. Aşa că am zis hai, mă sărut şi eu cu asta care a mai rămas liberă. Şi cam atât am făcut vreo 3 luni, că după eu am rămas cu ea, dar sexual nu i-am făcut nimic până nu a făcut 18 ani.

*********

După 18 ani ai ei am început să facem  sex între noi. Dar numai oral, că ei îi era frică să nu o ducă mama ei la ginecolog, că vezi-doamne, se supăra mama ei că îşi începuse viaţa sexuală. Ea şi-o începuse, doar că aşa cum am zis, ca să nu afle nimeni. Era destul de pricepută, ce pot să zic. Eu aş fi procedat altfel în locul ei. În fine. În scurt timp după, am început să mă conving din ce în ce mai tare că e cam proastă. Sexul oral mergea foarte bine, până într-o zi. Mă întorceam de la Cluj de la un campionat şi mă sun cu ea să o anunţ că o perioadă aveam să fiu cam şchiop, că mă accidentasem în semifinală. Nu am apucat, că ea m-a luat din prima: cu cine ai fost, nenorocitule? Ce mi-ai dat? Nu înţelegeam ce vorbeşte, eu fusesem doar cu ea. Atunci, în momente din astea, te gândeşti că poate a fost ea cu cineva. Ajung acasă şi mă văd cu ea în parc. Ea era atât de supărată de ziceai că tocmai murise Arsenie Boca. Zic: ce s-a întâmplat?
-Mi-ai dat ceva!!!
Atunci am văzut mai bine, avea câte o pată pe fiecare obraz, parcă era dalmaţiană. Puteam să văd teroarea din ochii ei, urma să o ducă mama ei la dermatolog şi ei îi era frică să nu îi spună doctorii maică-sii că fata ei face sex oral. În timpul ăsta mă gândeam, să vezi că m-a înşelat şi trebuie să mă duc şi eu la dermatolog, după ce că aveam probleme la un picior. Până la urmă, a luat-o mă-sa cu forţa şi a dus-o la doctor. Cred că până acolo a simţit că se duce la eşafod. Când mi-a zis diagnotiscul, eu m-am gândit: fata asta e cam proastă. Îi apăruse câte un coş pe fiecare obraz. Eu îi ofeream o soluţie mai bună pentru ten, dar ea prefera să o înghită şi să se frece cu spirt pe coşuri să scape de ele. A făcut-o cu atâta zel încât s-a ars pe faţă cu spirt şi i-au rămas două pete. I-au dat un tratament cu pigmenţi sau ce or fi ei, de vreo jumătate de an a fost galbenă ca lămâia. Dar eu deja o iubeam şi aşa, arogantă, proastă şi galbenă.

**************
Dar ea avea altă problemă deja. Ea, ieşind cu bilet de voie din casă, nu prea avea timp să se vadă cu mine. Îi plăcea că stăteam singur, dar nu îi plăcea că mereu eram pe la concursuri şi în fiecare zi la sală exact când era şi ea liberă. Aşa că ea se hotărăşte să mă şantajeze sentimental să mă las de sală, ca să stea ea mai mult cu mine. Nu a funcţionat. Când ai mei s-au despărţit şi au plecat din ţară, eu nu am făcut ce fac alţi adolescenţi de vârsta mea. Am continuat să iau premii la şcoală şi mi-am urmat visul: să fac arte marţiale. S-a dovedit o alegere bună, că mă pricepeam şi la asta, luam premii şi acolo şi mai era ceva, de fapt, două lucruri: sala şi şcoala mă ţineau ocupat să nu fac tâmpenii şi mă simţeam liber, deşi eram ocupat mereu, dar făceam ce vroiam eu. Dacă părinţii mei rămâneau pe capul meu sigur mi-ar fi interzis să mă duc la sală, că ei credeau că nu se pot face amândouă odată.

Eu pot să garantez că se pot. Am peste 20 ani de şcoli şi 25 de arte marţiale şi am luat premii peste tot. De ce să mă pună cineva să aleg, mai ales din egoism, în loc să mă înţeleagă? Episodul cel mai dur a fost când a pus ea piciorul în prag, în staţia de autobuz de la ea de la bloc. Spun gata, e ora nu ştiu cât, eu plec la sală. Ea zice nu. Eu zic: ce nu? Ori eu, ori sala, declară ea cu emfază. Spun uite, eu fac sală de dinainte să te cunosc pe tine. Dacă pui condiţii aşa, atunci eu te invit să îţi alegi pe altul care nu face sport. Şi hai că vine autobuzul, trebuie să plec. Şi mă sui în autobuz, începe o criză de isterie, am apucat să o văd, ea se pune în urma autobuzului în mijlocul străzii plângănd în genunchi, în timp ce prietenele ei trăgeau de ea să o ia din faţa maşinilor. Am avut un moment de premoniţie care mai târziu s-a adeverit.
Dar există un episod şi mai dur în cadrul acestui episod dur. Traficul era infernal, autobuzul a stat vreo trei semafoare în intersecţie, aşa că am avut suficient timp să văd ce fac ele. O iau din mijlocul străzii prietenele şi mă ajung din urmă şi la colţ se întâlnesc foarte entuziasmate cu o tipă. Când am văzut cine este şi cât de bucuroase sunt ele că se văd cu ea, am crezul că leşin. Chiar îmi venea să cobor din autobuz şi să nu mă mai duc la sală în seara aia. Dar ar fi urmat un episod absolut penibil pe loc, pentru că eu aflasem în seara precedentă cine era persoana aia.

*******************

Am fost la sală, dar numai la sală nu mi-a stat gândul. Eu, care plecam mereu ultimul de la sală, nu mai ştiam cum să plec mai repede de acolo să vorbesc cu ea. Plec şi o prind în oraş, supărată, evident. O mângâi, îi explic încă o dată ca la proşti că da, am şi sală, am şi scoală, am şi examene, am şi cursuri şi concursuri, nici eu nu simt că petrecem destul timp împreună, o să fac cumva să mă organizez să fie mai bine. Dar de unde o ştii tu pe X? Ea, în loc să mă întrebe de unde o cunosc eu pe X şi cum o cheamă zice aaa, păi e idolul nostru, al fetelor din liceu, a fost premiantă, olimpică la nu ştiu ce, studentă eminentă nu ştiu unde, o tipă foarte mişto, un model pentru noi.
-Tipei ăsteia, idolul vostru, îi place foarte mult sexul în grup.
-Nu e adevărat! E o virgină şi o tocilară şi o...
-Uite, ştii că ieri eu am fost la Bucureşti, că am dat examen azi, că sunt în sesiune. Am stat la doi colegi acasă, să mai repetăm pentru examenul de azi. Am repetat atât de bine încât a ieşit o petrecere monstru, eu m-am îmbătat atât de tare încât m-am culcat primul. Pe la nu ştiu cât noaptea, m-a trezit  cineva. Era unul din amicii colegi de-ai mei. Mă întreabă:
-Vrei să fuţi?
Buimac, mă uit în jur, în semiîntuneric. Eram doar eu şi el în camera aia. Noi, preteni, colegi, amândoi campioni de arte marţiale, ne respectăm foarte mult, doar că ceva nu se lega. Eu dormeam îmbrăcat în pat, el era complet dezbrăcat în picioare în faţa mea. Eu ţin la el foarte mult, dar nu chiar aşa de mult încât să îl fut pe el. Întreb şi eu:
-Pe cine?
Zice:
-Hai puţin în camera cealaltă.
Până să mă dezmeticesc cât de cât şi să ajung acolo, deja se auzeau scârţâituri de pat. Ajung şi dau peste următoarea scenă: el şi cu colegul de apartament făceau sex în trei cu o tipă. Acum, eu mai văzusem scene din astea. Însă eram foarte praf şi aveam şi prietenă. Mă pun pe scaun, îmi aprind o ţigară şi începe o conversaţie, ce pot să zic, părea ireală, ei făceau sex şi eu discutam cu ei despre examenul la drept din ziua care urma. Ea era prea ocupată ca să vorbească. Totul părea absolut consensual, nu mi s-a părut mare lucru. Dar mie mi se face rău de la ţigară şi mă duc la baie să vomit. Cât eram eu cu veceul în braţe, porneşte duşul în spatele meu. Mă uit, era ea, făcea duş, dezbrăcată, logic, şi zâmbea la mine. Arată bine dezbrăcată, ce pot să zic, doar că ţine foarte mult la părul ei pubian. Eu am lăsat veceul, m-am strecurat pe lângă ea să nu mă ude duşul, m-am dus înapoi şi m-am culcat. Că aveam examen azi. Am apucat, până să adorm din nou, să aud din nou patul de dincolo începând să scârţâie. Ei, tipa aia era idolul ăsta al tău.
Ea spune:
-Aaa, deci, şi tu ai futut-o!
Îmi venea să îmi dau palme singur când mă gândeam cât de proastă era fata pe care o iubeam. Dar până la urmă trecem peste şi o calmez, îi zic:
-Trebuie să te hotărăşti, ori e virgină, ori am futut-o. Nu vezi că nu are sens ce spui?
Nu a mai zis nimic, lucrurile au mers mai departe.

************

Până într-un moment foarte greu. După cum ziceam, noi, mai mulţi prieteni, ne făcuserăm cam toţi prietene dintr-o gaşcă de fete colege şi prietene între ele la rândul lor. Noi prieteni, ele prietene şi vecine, o aşteptam într-o seară la mine acasă cu doi dintre amici, ea cu cele două dintre prietenele ei care erau gagicile ăstora. În faţa blocului lor, le loveşte cu maşina pe toate trei odată un taximetrist deştept pe trecerea de pietoni. Încă nu aflasem. Noi le aşteptam, ele nu mai ajungeau. La un moment dat, îmi sună telefonul. Era cineva de la spitalul de urgenţă:
-Domnul Y, haideţi până la spital, că prietena dumneavoastră a avut un accident.
Mergem toţi trei, că nici ei nu ştiau ce se întâmplase cu prietenelor lor. Toate trei fuseseră zburate de pe trecere de un meseriaş din ăsta, atunci am aflat. Se pare nu doar unele femei sunt proaste. Ideea e că eu mă întâlnesc direct cu ea. Arăta deplorabil. Era cel mai grav accidentată dintre ele. Intra în operaţie şi se uita şocată la mine. Probabil, şi eu la ea la fel. Mi-am păstrat calmul. Dar. Mă gândeam dacă îşi mai revine vreodată, că totul în afară de cap părea fracturat la ea.
I-am întrebat pe doctori dacă e în pericol de moarte, mi-au zis nu, i-am rugat să aibă grijă de ea, că mă întorc. Aveau să urmeze aproape 4 luni de spitalizare pentru ea sau câte au fost, dar şi-a revenit complet. Mă duceam să sun, că îmi revenea sarcina de a-i anunţa eu familia, aşa a gândit ea problema. Familia ei era compusă dintr-o mamă şi trei fiice, plus un tată care era mereu în străinătate la muncă. Toate femeile din familie erau cam la fel de deştepte ca ea. Pe drum să ies să vorbesc la telefon, dăm de mama uneia dintre celelalte tipe. Ajunsese prima dintre mame la spital. Ea ştia că eu sunt cel mai mare din gaşcă, cel mai campion, cel mai etc. Aşa că ea se duce fix la cel mai înalt dintre noi:
.Cristi, uite ce s-a întâmplat etc.
Acuma, Cristi eram eu, dar nu eram cel mai înalt şi păream, cred, mai tânăr dintre noi, că, de fapt, eu eram mai mare cu câteva luni decât ei şi atât. Tac din gură, îi las să vorbească şi ies să sun. Le chem la spital pe mamă şi pe surori, că prietena mea avusese un accident. A început o isterie completă. Trei femei urlau la mine în acelaşi timp la telefon:
-Ne-ai omorât fata, sora!!! Ce i-ai făcut, unde ai dus-o!?
-Nu am dus-o nicăieri, în faţa blocului dumneavoastră a lovit-o o maşină. E în operaţie acum, dar va ieşi, am vorbit cu doctorii, va scăpa. Haideţi la spital, luaţi ce trebuie, că va trebui să avem grijă de ea o perioadă.
Na, eram bărbatul familiei,varianta locală, mai nou, la 20 ani sau cât aveam, cu nişte femei care nu mai ştiau pe ce lume trăiau, dacă au ştiut vreodată. Şi ştiam că ele încă nu văzuseră cum arăta ea după accident. Eu da şi cam ştiam şi ce urmează. Au urmat vreo 3-4 luni de spitalizare, încă vreo câteva de recuperare, dar a fost bine, până la urmă. Sincer, în seara accidentului, o aşteptam la mine să îi spun că nu prea mai rezistam în relaţia noastră. Din momentul ăla, eu nu doar că am rezistat, dar am rezistat la mult mai multe. Trebuia să îmi fac datoria şi să am grijă de prietena mea şi de familia ei, că singurul lor bărbat oficial din familie era la mii de kilometri depărtare şi nu l-au anunţat despre ce s-a întâmplat decât după ce s-a făcut ea bine.
Aşa că am făcut ce am simţit că trebuie să fac. Spitalul nu era departe de mine, m-am dus acolo în fiecare zi când am putut şi am stat cât am putut. De fiecare dată, în salon, mă aşteptau surori sau surori şi mamă, cu priviri acuzatoare, de parcă eu o călcasem cu maşina. Nu ştiam dacă mă urâseră de la bun început, de dinainte de accident, sau erau supărate că ea m-a anunţat pe mine primul şi nu pe ele. Dar nu conta. Făceam tot ce puteam, drumuri, cumpărături, încurajam pe toată lumea, le traduceam ce ziceau doctorii, deşi ei vorbeau româneşte, dar pur şi simplu refuzau să înţeleagă că va fi bine. Asta, de faţă cu prietena mea, că eu pentru ea veneam acolo şi ea suferea cel mai mult, deşi, psihic, toţi 5 eram victime.
Au fost 4 luni cu 4 femei pe cap, toate la fel, în care trebuia să fac de toate şi altele în plus ca să fie bine, să le ajut să treacă prin perioada aia mai uşor. Timp în care tot cu mine se purtau de parcă eu eram marele vinovat pentru tot. Am suportat. Am suportat şi faptul că şi ea îşi pierduse răbdarea, că avea impresia că lucrurile astea se rezolvă bătând din palme şi începuse să facă hachiţe şi să se poarte aiurea cu mine, deşi eu eram acolo să ajut o femeie cu care nu mai vroiam să fiu. Abia aşteptam să se facă bine să mă despart de ea şi să scap de toate 4.
La un moment dat, ea se hotărăşte să îmi arate cu cine seamănă, că era şi mama ei de faţă. Mama ei era genul de vânzătoare de la magazin care le ştie pe toate. Aşa că o întreabă pe maică-sa:
- Auzi, tu ce părere ai despre ardeleni?
De acolo e tata.
- Nişte unguri.
-Şi de cei din Suceava?
De acolo ştia ea că e mama.
- Nişte moldoveni.
Doamna, care trăise toată viaţa la Vaslui şi la Focşani, îi făcea pe cei din Suceava nişte moldoveni, de parcă ea venise din California.
-Dar cei din Constanţa?
În Constanţa m-am născut eu.
-Nişte ţigani.
Am tăcut din gură. Aţi observat cum oamenii, cu cât sunt mai proşti, cu atât au senzaţia că ştiu mai multe? Se numeşte efectul Dunning-Kruger, dar sunt aproape sigur că dacă mama ei auzea chestia asta, întreba:
-Dar cine sunt şi străinii ăştia cu nume de evrei, care vor să ne fure ţara?
Până la urmă, s-a făcut bine. Complet, dar tot proastă a rămas. Uşurat, îi zic că eu nu mai rezist cu ea, că ea poate să alerge acum, e sănătoasă, trebuie să mă mai gândesc şi la mine. I-a fost destul de uşor să mă facă să mă răzgândesc, deşi, repet, ea tot proastă era. Şi curvă. Dar o iubeam.

*********
Am zis şi curvă, da. Cum am aflat: pe pielea mea. Că m-a înşelat pe mine. O să spună careva că poate mi s-a părut. Nu, nu mi s-a părut. Mai mult, avea să îi înşele şi pe alţii cu mine. Deci, curvă. Oricum, până am aflat că e curvă, am iubit-o în continuare. Vine vara, vacanţa, ea pleacă la mare cu familia, eu nu pot să vin. Terminasem sesiunea, dar aveam campionat în toamnă, nu puteam să lipsesc de la antrenamente, aşa că am rămas acasă şi în locul meu a luat-o pe una dintre prietenele ei care fusese şi ea implicată în accident. Atunci, la mare, m-a înşelat. A avut ea grijă să mă sune cu o zi înainte să ajungă acasă, să mă anunţe că ea şi prietena ei, cu o seară înainte, într-un bar sau ce era, s-au cam îmbătat şi prietena ei a supt-o pe gât şi i-a lăsat nişte semne.
Acum, eu o ştiam bine pe prietena ei. Prin ea am cunoscut-o, la revelionul de la început, eram amic şi eu cu ea, eram prieten cu prietenul ei, ştiam că nu e genul. Se vedea din elicopter că povestea e cusută cu aţă albă. I-am zis ei, dacă e cu prietena ta e ok, uite, cu prietene ai voie, cu bărbaţi nu. Tu vino acasă şi discutăm, treci pe la mine când ai timp. Eu în locul ei aş fi spus stai că am răcit, ne vedem peste vreo săptămână. Şi aşteptam să îmi treacă semnele. Dar ea nu, a ţinut să mă prostească în faţă. Doar că eu nu sunt prost. Ajunge şi vine la mine. Intră în casă, într-adevăr, era suptă pe gât. Şi tremura ca o frunză în vânt, eu, dezamăgit aşa cum eram, nu înţelegeam de ce tremură, că ea ştia că eu nu bat femei.
O calmez, o sărut, îi spun ok, orice ar fi, trecem peste, am trecut prin atâtea. Mi-a fost dor de tine, hai că va fi bine. Şi o iau în pat, începem să ne mângâiem şi îi dau bluza jos sub pretextul că vreau să o mângâi pe sânii ăia frumoşi. Vroiam şi asta, dar vroiam în primul rând să văd amploarea dezastrului. Ce avea ea pe ea nu avea cum să fie făcut de o altă fată într-un restaurant plin de lume. Era suptă toată, pe gât, pe sâni, pe umeri, pe spate, până şi pe sub buric. Acolo era un mesaj de la altul pentru mine, vezi că femeia ta a trecut pe la mine. Eram dezamăgit, mă simţeam umilit şi trădat. Şi totuşi, cumva excitat. I-am dat o muie, am îmbrăcat-o la loc şi am condus-o spre ieşire, am dat-o afară din casă, unde i-am comunicat că noi doi, din secunda aia, nu mai suntem împreună. A încercat să spună ceva, dar nu mai avea cui, că i-am închis uşa în nas.
Aveam să aflu şi ce s-a întâmplat, pentru că, vedeţi voi, eu am o relaţie specială cu adevărul. Eu caut adevărul, e meseria mea, eu scriu, dar nu poţi scrie nimic dacă tu nu ştii nimic. De obicei îl aflu, se pare că sunt bun la asta. Partea şi mai frumoasă e că nu mereu îl aflu, uneori nu îl găsesc, dar atunci când merit, mă caută el pe mine.Şi ea mă căuta pe mine. Era disperată să ne împăcăm. Până la urmă, îmi spune tot ea adevărul, deşi eu nu o întrebam nimic de mult. Fusese bell boy-ul de la hotel. El îşi încerca norocul cu toate proastele şi uite că îi reuşise cu proasta asta a mea.
Nu mai era loc de întoarcere. Cu toate scuzele ei, cu toate regretele ei, nu aveam ce să-i mai fac. Genul ăsta de om nu face aşa ceva o singură dată. Am informat-o că am înţeles, dar că eu am altă prietenă. Şi chiar aveam. Doar că prietena nouă mă plictisea teribil, mai ales la pat. Era începătoare, dar avea voinţă. Acuma, nu oi fi eu Rocco Siffredi, dar am şi eu pretenţiile mele. Am apreciat munca, dar ea nu avea talent. Baza performanţei este selecţia, degeaba eşti muncitor dacă tu nu reuşeşti să înveţi să faci ce faci cum trebuie. Trebuie şi talent. Ea nu îl avea. Încerc s-o învăţ. Nu învaţă nimic. Aşa că îi accept avansurile ăsteia de dinainte, dar i-am spus că dacă ea vrea să se mai vadă cu mine, trebuie să facă asta în secret, că eu nu mă despart de prietena mea pentru ea. A acceptat pe loc.

************

Acum, aveam aşa: o prietenă şi două amante. Că, între timp mă agăţase încă o alta într-un bar şi nu era rea deloc. Eram Bărbatul cu Trei Femei. Şi cumva, făceam faţă la toate trei, că făcusem şi la patru, deşi, în mintea mea, nu îmi plăcea de niciuna cu adevărat, dar fiecare avea, totuşi, calităţile ei. Între timp, pseudorelaţia mea cu fosta continua. Şi-a făcut şi ea prieten, l-a informat că ea nu face sex decât după căsătorie, ceea ce nu era adevărat, ea îl înşela cu mine. La un moment dat, eu mă plictisesc definitiv de prietena oficială şi scap urgent de cealaltă amantă când realizez că ea îi ştia pe numele mic pe toţi taximetriştii din oraş. Oricum, deja devenisem foarte ocupat, şcoală multă, sport mult, nu mai aveam timp de atâtea femei. Am zis că mă mai văd cu ea din când în când şi mă văd, deşi ea avea prieten.
Distractiv era că eu devenisem amic cu colegii ei de clasă între timp, mă chemau la toate majoratele. O parte dintre ei cam ştiau ce se întâmpla. Prietenul ei nu avea nicio vină, el mi se părea tot o victimă de-a ei. La unul dintre majorate, pe undeva pe la munte, frumos rău, ne nimerim toţi în acelaşi loc. A fost prima dată când am fumat iarbă. Plin de Cypress Hill în cap, chiar eram curios cum e. Era mişto, a fost dragoste din prima. Mai apuc şi să despart nişte colegi de-ai ei, că se băteau între ei. Era să intru eu, în schimb, în altă bătaie, că ea,  cu prietenul ei acolo, mă ia după colţul vilei. Vânase momentul, eram liber din nou, vroia să ne împăcăm, mă sărută flămândă la doi paşi de prietenul ei. Şi aruncă nucleara:
- Eu mă despart de el, hai să dormim săptămâna viitoare la colega asta a mea, că vreau să mă dezvirginezi.
-OK.
Ce nu ştia ea era că eu nu aveam de gând să mă împac cu nimeni. Dar m-am dus şi am făcut-o. Am zis am făcut-o ca să nu zic altfel. M-am purtat cum trebuie, am fost tandru, am luat-o uşor şi am început, doar ca să-mi dau seama că eu nu dezvirginam pe nimeni acolo. Mă simţeam în ea ca în mall, mai era loc şi pentru alţii şi sigur mai trecuseră clienţi pe acolo. Ce dezamăgire, deşi ar fi trebuit să mă aştept, cunoscând-o pe ea. Nu mai aveam chef de nimic. Spun:
-Eu nu pot să termin în poziţia asta. Hai să facem o felaţie.
Şi o face, termin şi mai fumăm o ţigară şi ne culcăm. Adică ea, că eu nu reuşeam să adorm. Nu puteam să îmi scot din cap teoria pe care o avea ea cu ani în urmă. Ea spunea ceva gen ok, prima dată doare, mai bine faci partea care doare cu altul şi partea care îţi place cu iubitul tău. O aplicase pe mine. Şi începe să se comporte de parcă era prietena mea din nou, ea nu realiza că e ceva suspect la faptul că eu tot pe ascuns mă vedeam cu ea, că prietenilor mei eu le-am spus că nu mă mai împac cu ea.
Dar doi ştiau că ea mai trecea pe la mine sau că ne mai vedeam la evenimente unde erau doar prietenii ei, nu şi ai mei. Într-o zi, ea era la mine şi trebuia să ies cu cei doi la o bere, ea avea chef de romantism. Primesc un SMS şi ea, ca o prietenă oficială ce se credea, ia telefonul meu fără să ceară voie şi citeşte mesajul. El era cam aşa: hai, te mai fuţi mult, că noi am ajuns. Indignată, mi-l arată. Pe mine m-a pufnit râsul. Ei o urau cu pasiune şi nu erau băieţi cuminţi deloc, ca să fiu fin. Aşa că se apucă să le răspundă ea ceva gen eu sunt prietena lui, să nu mai vorbiţi aşa. Vine şi răspunsul lor: auzi, fă, dacă te prindem te batem de te caci pe tine, du-te-n morţii mă-tii. Şi ea îmi dă ultimatum:
-Eu sau ei.
-Ei.

Prietena prietenului

Cred că era prin 2000. Eu eram la facultate, la Bucureşti, dar mă duceam doar la examene, în rest, stăteam în Focşani, că eram sportiv de performanţă şi mă duceam de două ori pe zi la antrenament la club. Aveam un amic mai apropiat decât alţii. Făceam foarte multe chestii împreună. Am mai zis, la mine nu există instituţia prietenul cel mai bun, există instituţia prietena cea mai bună, care e ocupată deja de cineva care e titulară pe post. Dar el avea cheie de la mine de acasă, făceam de toate împreună, ne spuneam tot. El îmi spunea inclusiv ce făcea el cu prietena lui de pe atunci.

Nu îmi plăcea deloc ce auzeam. El se purta ca un neam prost egoist cu ea. Ştiam că o înjură, ştiam că la ei sexul durează 3 minute, ştiam cam tot. Ştiam şi că el nu o merită, ea avea de vreo 10 ori mai multă şcoală şi educaţie ca el, mai mult bun simţ, mai mult altruism, mai mult de toate. Dar el era prietenul meu, trebuia să ţin cu el. Pe ea nici nu o cunoscusem personal, nu ştiam cum arată decât din descrieri destul de vagi de la cineva care nu se pricepea foarte bine la explicaţii. Fără să o cunosc, deja nu eram foarte mulţumit de soarta ei. Că mai era un aspect, după nu ştiu câţi ani de şcoli, ajunsese să aibă un job de mizerie, într-un oraş de mizerie, Focşani, cu un prieten care se purta urât cu ea.

Într-o zi, mă trezesc cu ea la uşă. Eu nu ştiam cine era, s-a recomandat ea. Nici măcar nu ştiam de unde ştie adresa mea, dar puteam să bănuiesc. O primesc înăuntru. Ea venise la mine să se plângă de relaţia ei cu el, că ea ştia de la el că eu eram prietenul lui cel mai bun. Nu mi-a zis absolut nimic nou. Dar tot nu îmi plăcea de situaţia în care era. Doar că situaţia ei atunci, cu mine, părea altfel. Părea în stare de orice, aşa supărată era. Cred că dacă o futeam atunci, le salvam relaţia. Nu am putut să fac aşa ceva. I-am zis atât: nu ai cum să îl schimbi.

Pistolul

Pe la vreo 17 ani, apare în gaşca mea un pistol. Un pistol real, nu de jucărie. Eu mă mai pricep la pistoale. Mă jucasem deja cu TT, cu Carpaţi, făcusem şi tir, chestii din astea. Era o armă superbă. Trebuie să recunosc, italienii se pricep la design. Un Beretta, calibrul 9 mm., încărcător  cu 6 gloanţe, mai mic, aşa. ca pentru mine, mi se potrivea perfect, dar chiar nu aş fi vrut să fie al meu, aşa mişto cum era. Mă joc şi cu el, nu trag, alţii s-au lăudat că au făcut-o. Mi-am dat seama în ce situaţie dementă suntem, mă retrag din ea şi la un moment dat îl întreb pe un tovarăş ce s-a mai întâmplat cu pistolul ăla.

El zice e OK, l-a luat femei-mea într-o zi, a spus voi sunteţi nebuni şi l-a aruncat în Putna. A minţit. De fapt, i-a dat pistolul înapoi posesorului de dinainte. Ăla avea mare nevoie de el. Tocmai luase bătaie de la golanii de la el din liceu şi s-a hotărât să meargă cu pistolul peste ei. Respectivul i-l dă. Că el s-a dus dup-aia cu pistolul în mână peste ăia. Golanii nu se pierd cu firea. Îl iau cu vorba bună. Mai mult, îl conving să le dea şi lor pistolul să se uite un pic la el. Acuma, situaţia lui era asta: el era înconjurat de duşmanii lui care aveau în mână pistolul lui. Şi ăia nu îi fac nimic, îi zic aşa, bă băiatule, tu îţi dai seama în ce situaţie eşti?

Uite, ia pistolul înapoi şi du-te acasă şi hai să terminăm cu tâmpenia asta. El ia pistolul şi pleacă şi nu omoară pe nimeni. Acuma, el şi cu un tovarăş de-al lui aveau altă problemă, cum facem să scăpăm de pistol, chiar dacă nu am tras în nimeni. Şi găsesc un client să îl vândă. Acel client era poliţist sub acoperire. Când să facă tranzacţia, se trezesc înconjuraţi şi se predau. Trafic de arme, eşti nebun la cap? Totuşi, posesorul reuşeşte să ia o pedeapsă cu suspendare, prietenul nu, ia cu executare, că se pare că nu cooperase  cu anchetatorii suficient.

Într-un final, toată lumea ajunge liberă, dar să-mi bag pula în ele de pistoale.

Leopardul

Cred că am mai zis asta, nu mă interesează, acum o să sune mai mişto.

La Anvers, când am ajuns la hotel, era 7 dimineaţa. Camera mea era liberă de la 12. În lobby fac cunoştinţă cu americanul ăsta, el era fix CEO-ul care urma să vorbească la conferinţă unde fusesem invitat. El spune ok, până la 12 aşteptăm, nu vrei să bem o cafea? Eu, în tâmpenia mea, îi zic că nu beau cafea. Nu l-am minţit, eu nu beau cafea, mi se pare un viciu. Dar puteam să-i zic hai, tu bea cafea, că eu beau ceai şi stăm la o palavră. Dar nu m-a dus mintea pe moment. Aşa că el pleacă în treaba lui, iar eu mă duc la grădina zoologică.
Mişto experienţă până la un punct. Foarte imersivă, dacă o exista cuvântul ăsta în română, te simţeai în mijlocul naturii, papagalii te fluierau, îţi treceau animale mici printre picioare, focile făceau show pentru mine fără să le-o ceară nimeni, suricatele îşi făceau treaba acolo şi părea că între tine şi animale nu există, de fapt, nicio graniţă. 35 euro intrarea, dar a meritat. Până la un punct, din nou. Ajung la prădătorii mari. Singur. Mai exact, la leopard. Se uita la mine ca un corporatist la pauza de ţigară. Se uita la mine de parcă nu mai mâncase de o săptămână.
Între mine şi el era un gard de 20 cm. înălţime. Zic băi, dacă ăsta mă vrea pe mine pe post de mic dejun, tot ce trebuie să facă este să se hotărască. Încă nu văzusem groapa de 10 metri dintre noi. Pfuai, ce privire avea. Aş vrea să am cuvinte mai bune să pot să o descriu. Nici nu am ştiut ce să fac, m-am uitat în jur. Şi atunci mi-am dat seama ce făcea el. El nu se uita la mine. Se uita prin mine. Se uita la antilopele din spatele meu. Şi atunci, faţă în faţă cu un leopard şi un gard până la glezne între noi, mi-a fost milă de el.
OK, băieţii de acolo, de la zoo, au făcut totul mişto, doar că acolo au greşit. Sunt convins că le păsa de animalele alea şi că erau gazde bune. Dar.  Gândeşte-te la ce îţi place ţie mai mult şi la ideea că tu poţi vedea chestia aia, dar nu poţi să ajungi la ea. Poate fi orice, bani, păcănele, băutură, femei, bărbaţi, droguri, animale mici, ce vrei tu. Pentru totdeauna. În fiecare zi. Dar dacă înţelegi şi ţii la un leopard, nu îl ţii tot restul vieţii lui uitându-se la ce îi place lui mai mult fără să poată să o atingă. Mie mi se pare greşit. Îmi pare rău pentru tine, leopardule.

Un şofer

-Un şofer, mă?
Aşa a început discuţia la care am asistat eu prin 1990 sau cât era, când s-a schimbat ministrul Apărării. Venise unul nou, era general şi el, doar că arma lui era Auto. Cei care discutau chestia asta erau ofiţeri superiori de Transmisiuni şi Artilerie. Ei se considerau nişte intelectuali în armată, erau pur şi simplu mască atunci când au auzit vestea aia, ei erau dispuşi, se aşteptau să fie conduşi de un strateg spre o moarte glorioasă şi probabil inutilă, pentru o victorie care probabil nu ar fi venit, era ok, dar nu vroiau să fie duşi acolo de un general de şoferie.

Trăisem o viaţă prin cazărmi, a fost prima dată când mi s-a părut că le pasă cu adevărat de meseria lor şi că pentru ei nu era doar un loc de muncă. Dar ei erau excepţii. Însă povestea începuse în 1989, că de asta o spun acum, mâine se fac 30 ani de când a început ce a început. A fost o mare dezamăgire pentru mine cum s-a comportat armata română atunci, nu o să mai spun şi de ce, că mi-ar trebui vreo 3 cărţi să termin de zis. A fost un film al prostiei criminale, l-am văzut eu cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele, dacă aş fi eu regizorul lui, i-aş spune Incompetenţa.

Atunci m-am hotărăt, dacă ăştia sunt oamenii care trebuie să îmi apere ţara, hai că mă fac eu ofiţer şi o s-o fac mai bine ca ei. Am zis că mă duc la liceul militar şi dau drumul la treabă. Ăl bătrân, când aude, prima dată se bucură, după care se dă peste cap să mă convingă să nu. Nu reuşeşte. Îmi zice, atunci, hai că te ajut eu cu dosarul. Şi mă ajută în aşa fel încât un medic militar mă declară inapt. Peste nu foarte mult timp, comisia de încorporare avea să mă declare apt combatant, arma Grăniceri. Dar atunci nu. Am plecat şocat. Şi m-am dus la şcoală, doar că pe drum am fost şi tâlhărit în plină stradă, aşa, ca să fie bine.

A fost unul din momentele alea când îţi zici: dacă asta-i ţara mea, atunci îmi bag pula-n ea. La şcoală se vedea din satelit că sunt supărat. Într-un final, profa de franceză mă întreabă ce am. Zic, am picat la liceul militar. Nu i-am zis de ce. Ea mă încurajează în franceză şi a fost foarte frumos din partea ei ce a făcut, eu mi-am văzut de drum, m-am dus la liceul unde vroiau ai mei etc. Dar până atunci, fix în ziua aia, când plecam de la şcoală m-a abordat colega asta a mea. Noi eram un fel de rivali, doar că na, ea era mai bună ca mine la şcoală. La modul că eu eram olimpic la vreo două materii, ea era olimpică la toate, na, asta e, era mai bună. Şi mă întreabă ce subiecte mi-au dat.

Era genul ăla de relaţie când părinţii te compară mereu cu ea, mai puţin când obţii tu rezultate mai bune decât ea, atunci nu îi mai interesează ce fac alţii. Vine vara, iau la liceu, şi la un grătar se laudă taică-miu cum m-a făcut el să nu ajung la liceul militar. Aşa am aflat eu că un ofiţer al armatei române a convins alt ofiţer al armatei române, medic militar, să mintă un copil. Ofiţerul care l-a convins pe celălalt ofiţer să facă ce a făcut era tatăl meu şi, de fapt, îi făcuse asta propriului lui copil. Mie aşa mi-a rezultat. Şi s-a mai şi lăudat cu asta. Eu l-am iertat. Şi cred şi azi că până şi aşa eu am fost mai bun ca fiu decât el ca tată şi mai există nişte lume care ştie că e aşa. Ofiţer mai bun ca el n-am apucat să ajung, am zis de ce.

Şi acum să ajungem la revoluţie, că despre asta vroiam să vorbesc. Armata a fost praf, asta am stabilit. Cine zice că jignesc armata ar trebui să îşi amintească faptul că armata a omorât 1000 oameni nevinovaţi, aşa de bine ne-a apărat. Sper că armata de acum e mai bună decât cea de atunci. De fapt, la revoluţionari vroiam să ajung. Mă revoltă faptul că există oameni care se bat cu cărămida în piept că ei au luptat la revoluţie. Cu cine? Cu Ceauşescu? Cu comuniştii? Cu teroriştii? Oare nu sunt şi ei cumva dintre ăia care au primit arme aiurea, beţi, şi au tras în cine au nimerit, în cine li s-a părut lor suspect?

Nu cumva sunt şi ei dintre cei care s-au pişat pe oameni omorâţi nevinovaţi, că trăiau ei cu impresia că se pişă pe nişte terorişti? Unii au recunoscut-o şi am văzut că le pare rău. Dar câţi au curaj să recunoască? Că au fost şi alţii şi tac din gură. Se pare că nu toţi. Dar întrebarea mea e şi mai grea şi la asta ştiu sigur că nu răspunde nimeni, dar o pun oricum, la modul retoric: câţi dintre cei care s-au autodeclarat eroi de atunci ar avea curaj să se laude cu asta azi dacă ar fi câştigat Ceauşescu? Unde am ajuns? Contează mai puţin. Contează că nu ne-am schimbat prea mult, asta contează.

2

Pentru S.

Într-a cincea, în sfârşit, după laboratorul de informatică de dimineaţă, mă iau şi pe mine ăştia din clasă în echipa lor de fotbal. Jucăm cu ăia de-a şaptea şi câştigâm noi, 1:0, gol marcat de mine. Bun, am câştigat, hai acasă, că peste 2 ore începe şcoala. Aşa că eu improvizez şi fac o chestie aiurea, îi cer unui coleg caietul lui să-mi scriu comentariile la română de la el, că oricum toate erau la fel şi nu prea mai aveam timp. Mă duc acasă şi maică-mea mă găseşte copiindu-mi tema la română din alt caiet de română, al altcuiva. Zice ceva gen:
- Ce faci tu aici?
- Tema la română.
- Păi, tu nu o faci, tu o copiezi. De ce?
- Nu mai am timp. m-au ţinut mai mult la laboratorul de informatică.
- Da? Păi, ia hai că vin şi eu cu tine la şcoală să-l întreb pe profesorul de informatică de ce te-a ţinut atât de mult de n-ai mai avut timp să-ţi faci tu tema la română şi să o copiezi de la alţii.
Ajungem repede la cancelarie, că şcoala era la 3 minute de mine. Din cancelarie iese profesorul de informatică, ne salutăm, nu ne mai văzusem de vreo 2 ore, mă mângâie pe cap, se salută cu mama şi pleacă. După ce pleacă, ea zice:
- Dar el cine este?
- Profesorul de Educaţie Fizică.
Adevăru-i că arăta, era înalt, atletic, bătea elevi, se încadra. Ea m-a crezut. Doar că apare profesoara de română. Şi maică-mea zice, că pe ea o ştia:
- Bună ziua, doamna profesoară. Uitaţi ce a făcut fiu-miu. L-am prins copiindu-şi tema la Limba Română pentru azi din caietul unui coleg.
Profesoara, o doamnă, o mare doamnă, care preda şi latină, pe care o chema şi Aristiţa, unul dintre oamenii care mi-au întreţinut pasiunea pentru literatură şi care m-au învăţat să te înjur fără să te jignesc, trebuia să facă ceva. Tocmai descoperise o fraudă. Aşa că procedează în felul următor. Prima oră fix cu ea a o aveam, a intrat în clasă, s-a pus la catedră şi a zis:
- Faur, tu ţi-ai făcut tema pentru azi?
Eu îmi făcusem tema pentru azi, era în caiet la mine. Doar că ştiam şi eu şi ea cum mi-o făcusem. Mai mult, ştiam că mai e cineva în clasa aia care ştie şi el ce s-a întâmplat şi că risc să îl bag în nişte probleme care sunt doar ale mele. Are 100 angajaţi în California azi persoana aia. Răspunsul meu a fost nu.
- Bun, stai jos, 2.
Tocmai luasem primul 2 din viaţa mea. Dacă mă întreba lecţia, o ştiam, dar îmi copiasem tema. Ea m-a întrebat de temă, nu de lecţie, eu am dat cel mai bun răspuns pe care îl aveam. Aşa cred eu şi azi, după 30 ani. Bineînţeles că nu a fost o catastrofă până la urmă, am mai luat 3 de 10 şi un 10 în teză sau gen şi nu a murit nimeni. Dar problema mea imediată era alta. Eu luasem un 2. Şi trebuia să mă duc acasă cu el. Mă rog, nu neaparat acasă. Dar eu fusesem bătut ca un hoţ de cai pentru note de 9, nici nu îmi puteam închipui ce ar fi putut urma pentru primul meu 2.
Dar mă pregătisem pentru ce urma, că eu întoteauna am un plan b. Am zis gata, eu nu mă mai duc acasă. Mă mut în pădure. Mă pregătisem, am zis, am luat de acasă de dinainte să plecăm o trusă de-aia de-a maică-mii de făcut unghii, avea ceva de pilit, ceva de ascuţit, ceva de tăiat, am zis că e ok, mă descurc. Cu aia mai ascuţită, dacă dai dovadă de silinţă şi devotament, în 5 ani ai tăiat un copac şi va fi bine, mă gândeam eu. Deja mă vedeam un Robinson Crusoe, aşa. Trebuie să recunosc, pe vremea aia mă pricepeam mai puţin la planuri b.
Era iarnă, până la urmă mă  biruiesc frigul, noaptea, câinii şi foamea, pădurea era departe, mi-am îmbrăţişat soarta şi m-am dus acasă. Acasă, contrar obiceiului, ai mei nu erau nervoşi. Dimpotrivă, se uitau preocupaţi unul la altul, cu coatele pe masa din bucătărie. Aş fi putut să jur că au avut o conversaţie între ei înainte. Au fost foarte calmi cu mine, deşi nici la asta nu mă aşteptam. Taică-miu a vorbit:
-Hei, cum a fost azi la şcoală? Ce notă ai luat la Limba Română?
Eu, care ştiam că urmează o bătaie soră cu moartea, am zis:
-2.
Şi într-un mare gest pe care i-l respect şi acum, nici măcar nu a dat în mine.  El spune atât:
- Bravo, mult succes. Şi zi-i mulţumesc lu' mă-ta că te-a turnat.
Am izbucnit în lacrimi. Le-am zis că eu după ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat nu mai vroiam să vin acasă.
- Păi şi ce să faci?
- Să mă duc în pădure.
- Să faci ce? Cu ce?
- Cu asta.
Şi scot trusa de făcut unghii a maică-mii. Ei au izbucnit în râs. Eu eram uşurat, ştiam că nu mă mai bate nimeni în seara aia. Dar fericit sigur nu eram.

Urşii

Încercam să scriu şi eu un mail, dar de la un moment dat încolo nu m-am mai putut concentra. Ajunseseră Urşii din Preuteşti în faţa blocului. Nu ştiu dacă erau chiar Urşii din Preuteşti, dar la Urşii din Preuteşti m-am gândit când i-am văzut. Poate nu erau ei. Dar arătau cam ca Urşii din Preuteşti ăia pe care i-am văzut eu în copilărie. Bine, doar unii dintre ei erau costumaţi în urşi, restul erau costumaţi în plugari. Arătau destul de familiar. Doar că tipii ăştia cărau după ei un troller pe care aveau o boxă pe care băgau la maxim muzică populară moldovenească. La tot cartierul. Nici măcar nu se mai oboseau să  colinde. Urşii din Preuteşti pe care îi ştiam eu aveau bici, aveau buhai, ăştia erau nişte DJ. Acuma, eu de 20 ani ar fi trebuit să mă fi obişnuit cu tradiţiile locale şi cred că am făcut-o. Cu vreo 3 săptămâni înainte de sărbători, prin Bucureşti apar colindătorii. E ok. Eu respect tradiţiile. Dar azi am treabă.

Prietena

Ficţiune absolută

Eu ştiam cam cine este, dar nu la ea m-am gândit când mi-a zis un prieten că una pe care o cunosc şi eu a propus să ne facă o felaţie la amândoi odată. Eram convins că episodul ăsta nu are cum să se întâmple, că ştiam că el e genul de om care face sex doar cu lumina stinsă. Dar mi-a plăcut cum a sunat ideea. Dar omul avea dreptate, o ştiam amândoi, că el lucra în advertising, eu în media, iar ea era directoare de marketing chiar nu importă unde. Oricum, până la urmă am aflat despre cine era vorba, aşa era, ne ştiam deja. Probabil că şi ea ştia deja mai multe despre mine decât eu despre ea, de vreme ce se oferise pentru ce se oferise.

Nu doar că mi-am dat seama cine este. Chiar am ieşit şi la o bere şi, mai mult decât atât, am devenit prieteni pe viaţă, credeam eu. Oricum, nu i-am zis niciodată episodul care mi se spusese despre ea şi nici nu am încercat să profit de ce ştiam în vreun fel. Eu locuiam cu prietena mea, ea cu prietenul ei, am devenit un fel de prieteni de familie, aşa. Ne vizitam, găteam, beam, fumam, chestii din astea, ne făceam confidenţe etc. Prieteni. Chiar şi dacă aş fi fost un dement capabil să stric două relaţii, conştient că am cu cine, că ea e curvă, nu aş fi făcut-o cu ea, că nu aş face-o oricum. Dar nu aş fi făcut-o cu ea chiar şi dacă aş fi făcut-o, o făceam cu altele, că ea nu mă atrăgea fizic.

Cert e că stăm noi prieteni cât stăm, după care eu mă despart de femeia cu care fusesem eu. Am zis că eu trebuie să părăsesc mediul în care locuiam, că nu îmi făcea bine. Cum mă gândeam eu aşa, sună telefonul. Era ea. Amica mea. Plângând, îmi spune că a părăsit-o prietenul. Îi zic hai că vin să vorbim, unde eşti? Femeia se mutase cu chirie din propria casă, tocmai să nu-şi mai amintească de fostul, deşi ei se certau ca la uşa cortului în continuare pe telefoane. M-am dus la noua ei adresă şi am stat de vorbă. Locul arăta mişto, ea avea nevoie de o mângâiere, eu vroiam să mă mut, socoteala a fost simplu de făcut.

I-am propus să locuim amândoi o lună împreună până găsesc şi eu ceva care îmi convine, cât dai tu aici,  atât, poftim jumătate, e ok aşa? Ea zice da, adu-ţi ce ai de adus şi hai s-o facem. Vin cu ce am de adus şi la ea mă aştepta o comisie formată din ea şi din prietena ei cea mai bună de atunci. Stabilim condiţiile în care stăm, cine ce cameră ia etc. Dar la urmă îmi spune de faţă cu aia că ea nu se culcă cu mine, că nu se pune problema de aşa ceva. Eu am rămas descumpănit o secundă. Eu ştiam ce ştiam despre ea, ştiam că nu mă atrage şi ştiam că pe mine nu mă întrebase dacă vreau să mă culc cu ea şi nici eu pe ea, ca să se simtă ea obligată să îmi spună aşa ceva.

Am pus-o pe seama supărării şi i-am zis frate, eu nu pentru asta sunt aici, cred că dacă aş fi vrut să facem sex ai fi aflat asta de la mine până acum, într-o lună plec şi va fi ok. Deşi îmi venea să intru în pământ, amândoi supăraţi, amândoi părăsiţi şi ea tot la futut se gândea. Şi începe la vida loca. Acolo era sărbătoare mereu. Porecla mea acolo era Boss, deşi când mă vezi pe stradă nu te-ai gândi să mă numeşti tocmai aşa, eu arăt mai degrabă ca un Cristi decât ca un Boss. Chiar observam ce miraţi erau unii care îl aşteptau pe Boss şi apăream eu. Erau de toate la discreţie, deasupra stătea un dealer de iarbă, toate erau cum vroiam, într-o perioadă în care chiar aveam nevoie de aşa ceva.

Trece luna, eu găsesc ce îmi plăcea mie tot prin centru, încerc să îmi refac viaţa cu o gagică, ea îşi face şi ea prieten, dar tot ne vizităm, continuăm să facem ce făceam. I-am făcut cunoştinţă cu un prieten de-al meu, ea a început să se culce cu el, deşi avea prieten şi avea şi el prietenă, dar nu era problema mea, chiar dacă el îi spunea mereu prietenei lui că e la mine şi, de fapt, era la fosta mea colegă de apartament. Într-o zi eram la ea şi se întâmplă scena următoare: eram eu pe un fotoliu, iar în faţa mea pe canapea erau ea, prietenul ei, pe care eu îl alintam Mr. Loser din motive pe care nu le dezvolt aici, dar principalul era că eu credeam că prietena mea merita mai mult. Plus prietena ei.

Aşa. Deci, eu cu tipii ăştia trei de pe canapea, cam beţi toţi, fumam un cui. La un moment dat, prietenul ei începe să se sărute pasional cu prietena ei cea mai bună. De faţă cu mine. Îmi spun bun, urmează o parte din distracţie la care nu m-a invitat nimeni, mă iau şi mă duc acasă. Ajung acasă gândindu-mă ce fac ăia acolo, am apucat să mă joc cu căţelul Cane Corso din curte un pic şi să îmi desfac o bere, după care sună telefonul. Era ea, plângând. Ea încercase să organizeze un sex în grup cu prietenul ei şi cu prietena ei. I-a lăsat pe ei să înceapă, s-a dus la baie să se aranjeze, iar când s-a întors şi a încercat să se bage şi ea acolo ăia au informat-o că nu e loc şi pentru ea.

Eu ştiam că s-a întâmplat cam asta, de acolo plecasem şi eu mai devreme. Zic: ei sunt încă acolo? Eu spun să vii pe la mine, să bem o bere şi să te liniştesc un pic. Vine. Dar la mine o aşteptam şi pe prietena mea, mai exact, gagica mea. Care vine, în mijlocul zilei, crâncen de beată. Nu-i ajungea un singur trotuar. O iau de la colţul străzii şi o bag cu mâna mea în casă. Chiar şi atât de beată cum era, a fost suficient de sprintenă încât de la uşă până pe pat să ajungă din haine de iarnă în ţâţele goale şi chiloţi, deşi mai era cineva acolo care se uita la ea. Acel cineva era amica asta a mea, care când a văzut-o dezbrăcată s-a uitat la ea ca un animal de pradă.

Eu am înţeles privirea din ochii ei. Probabil eram singurul om din lume care o înţelegea. A fost singura dată din viaţa mea când mi-a trecut prin cap să o fut. Şi să-i mai ofer şi femeia mea, că eu ţin la prietenii mei. Dar aş fi făcut-o din milă, nu din atracţie. Aşa că nu am propus nimic, nici ea, ne-am văzut de beri şi am lăsat-o pe cea în cauză să doarmă. A plecat la un moment dat, nu chiar fericită, mai ales că se ducea într-un loc unde nu ştia dacă ăia care făceau sex  fără ea când a plecat ea terminaseră sau nu. Dar de atunci a insistat mereu să mă mut înapoi cu ea. Până la urmă mă convinge. Apartamentul de deasupra ei se eliberase, eu tocmai aflasem că locul în care stăteam eu era de vânzare, ştiam ce distracţie e în casa ei, m-am băgat. Că eram şi prieteni.

Lumea a devenit a mea. Făceam ce vroiam, când vroiam, unde vroiam, cu cine vroiam şi aveam totul la discreţie. Nu mergeau toate chiar cum vroiam eu, dar nici nu puteam să mă plâng. Dacă îmi venea să mă plâng tot ce trebuia să fac era să mă gândesc la câţi mă invidiau şi îmi trecea. Eram Boss. Am cunoscut o grămadă de lume bună atunci. Mi-am adus şi prietenii, cei care nu o cunoşteau şi care m-au întrebat: dar de ce n-o fuţi? Ei, am zis, aici e vorba de altceva. Futeţi-o voi, dacă vreţi. Şi era vorba despre altceva. Era vorba despre prietenie şi despre droguri. Că ea avea droguri şi le punea pe masă mereu, fără nicio problemă. I-am şi zis că îmi fac griji pentru ea. Mi-a spus stai liniştit, Boss, traficul de droguri din Bucureşti e controlat de poliţie, nu are ce să se întâmple.

Şi nu, chiar nu o futeam, că ea deja îl futea pe Mr. Loser, îl mai futea şi pe un vecin poliţist însurat, şi în continuare pe amicul meu care îi tot spunea prietenei lui mereu că el e la mine, dar, de fapt, era la vecina mea de jos, şi pe alţii. Şi chiar dacă nu ar fi existat toţi ăştia, tot nu o futeam, că aveam prietenă şi nu aveam de ce s-o înşel cu amica mea. Aşa că nu am făcut-o. Dar lucrurile mergeau mişto, se vedea că trecusem amândoi, ca doi prieteni, peste trauma peste care aveam de trecut, ne îndreptam spre bine, până într-o zi. De fapt, o seară. Noi ne certasem un pic la ziua ei, de fapt, ea cu mine, şi mă hotărâsem să plec de acolo, că devenise antipatică. Ziua ei era în februarie, dar ea a dat petrecerea în august, s-a hotărât ea că ziua ei e în altă zi, undeva pe o plajă goală, la mare, lucrurile nu au ieşit exact cum vroia ea, aşa că a dat vina pe mine şi m-am supărat. Chiar şi aşa, i-am dat ocazia să spună ce are de spus.

Am coborât la ea să bem o bere şi să fumăm un joint. Eu am coborât să beau o bere, dar ştiam că va urma şi un joint, că aşa era mereu la ea. Şi acolo, pe canapea la ea, unde cam ştiam ce se petrecuse, ea, beată, se dă la mine. Zice te iubesc, Boss, începe să se poarte destul de lasciv,  mă ia în braţe şi încearcă să mă sărute pe gură. Eu m-am ferit şi i-am zis hai, frate, culcă-te, că eşti beată. Dar în capul meu i-am spus: păi tu le zici la unii că vrei să-mi sugi pula, după care, de faţă cu alţii, îmi spui neîntrebată că tu nu te culci cu mine şi acum te-ai hotărât tu că vrei? Ce sunt eu, dildoul tău? Nu, mulţumesc. Aveam să aflu foarte rapid de ce se dăduse ea la mine.

Am văzut facturile, că veniseră. Eu nu sunt foarte îndemânatic cu banii. Faţă în faţă cu un contabil, la un concurs de bani, aş pierde de fiecare dată. Aşa că partea mea de chirie şi cheltuieli i-o dădeam ei în fiecare lună, să se ocupe ea. Şi ea s-a ocupat la modul următor: toată iarba aia pe care o fumasem eu la ea fusese plătită din banii mei de chirie. Eu eram dator de luni de zile şi nici măcar nu ştiam. Dar hei, ghici cine ştia că eu nu îmi plătisem partea mea de chirie: proprietarii casei. Adică, aşa le spunea ea. Am descoperit cu stupoare că până şi apa pe care o plătisem când am stat prima dată acolo nu fusese plătită nici măcar după ce eu m-am mutat, m-am mutat înapoi şi am mai plătit-o de atunci luni şi luni de zile. Banii mei se duseseră pe droguri.

Am confruntat-o, i-am zis că ştiu ce s-a întâmplat, că eu plec de acolo şi să se spele pe cap cu ce a făcut. A scos pe loc mahalagioaica din ea, a început să urle şi să facă în toate felurile. Eu i-am zis că dacă nu încetează şi nu mă lasă în pace, poate scot înregistrarea aia în care îmi vinde ea droguri. Nu ştiu de ce i-am spus asta, pentru că eu nu înregistrasem pe nimeni. Dar ea ştia că mi-a vândut droguri şi că mi-a vândut droguri cumpărate tot din banii mei. Poate că i-am zis-o ca să nu scot şi eu mahalagiul şi băiatul de la sală din mine şi să nu o bat, că îmi trecuse şi asta prin cap. Dar am făcut ce trebuia, mi-am contactat şefii, le-am zis să nu conteze pe mine o săptămână că mă mut, mi-am găsit un loc liniştit, departe de nebunia aia şi am plecat.

Bineînţeles că ea nu m-a lăsat în pace. M-a căutat peste tot, mi-a transmis mesaje peste tot, ba chiar mi-a căutat şi şefii. Oamenii nu au băgat-o în seamă. Eu fusesem sincer cu ei, le-am zis care-i problema, iar pe ei îi interesa mai mult dacă sunt eu util pentru ei, nu ce are de spus despre mine o bagaboantă beţivă drogată. Eu mi-am rezolvat problema mutându-mă. Ea a încercat să şi-o rezolve altfel: ca să le demonstreze părinţilor ei, care au scos-o din situaţia aia, că a devenit femeie serioasă, s-a măritat cu un sado-masochist cu care îmi arătase ea mai demult poze făcute de ea, legat cu funii şi tăiat cu cioburi. Aşa îi plăcea lui sexul, cine-s eu să îl judec?

Dar povestea nu se termină aici. Peste nişte timp, ne trezim din nou faţă în faţă, eu cu ea şi cu mă-sa, într-un spital în care teoretic nu aveam ce căuta nici eu, nici ea, că nu era pentru civili. Eu, cu mâna într-un ştreang din ăla, că îmi rupsesem clavicula la Londra, iar sistemul lor de sănătate e atât de bun încât a trebuit să vin în România să mă opereze, ea ori pentru că era bolnavă mă-sa, ori venise să se trateze de obezitate şi nu vroia să fie singură. I se frecau genunchii unul de altul şi nu pentru că avea picioarele în X, ci din cauza grăsimii, atât de mult pusese pe ea. O fi fost vreun caz de munchies, nu ştiu şi nici nu mă interesează.

După ce că eram accidentat, m-am mai trezit şi nas în nas cu ea. Îmi venea s-o înjur cu toată creativitatea, cultura şi experienţa mea. Din politeţe faţă de mă-sa şi faţă de instituţia în care eram, nu am făcut-o. Mi-a scăpat un "ce lume mică" printre dinţi retoric, când treceam unii pe lângă alţii. A urmat o scenă uşor absurdă, de vreo oră, ca într-un film românesc postmodern, unde într-o sală de aşteptare de la urgenţe eu mă uitam în gol, iar ea şi mă-sa se uitau la mine. Era imposibil să nu mă recunoască. Deşi nu mai aveam părul scurt şi nici cioc, ci părul lung şi barbă, e greu de crezut că cineva care a locuit cu mine o grămadă sau că cineva căreia i-am ajutat soţul să mute frigidere să nu mă recunoască. Chiar şi aşa, tot nu am vorbit.

La urmă, când am plecat, nu ştiu cum s-a întâmplat, că am şi plecat toţi trei odată. La plecare, doamna nu a zis nimic, dar fiica a emis ea un "sănătate", tot aşa, retoric, en passant. Putea să îmi spună "ia un milion de euro", eu nu îi luam şi nici nu vorbeam cu ea. Cică fiecare are preţul lui. Nu e adevărat, pe mine nu mă cumperi. Şi, în plus, eu vorbesc cu oamenii, nu cu lucrurile sau cu animalele.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXIII)

Ştii genul ăla de om care reuşeşte la un moment dat să te supere atât de tare încât să nu mai vrei să auzi de el? Şi care te caută dup-aia să vă împăcaţi, încercând să sară, din orgoliu prostesc, peste etapa unde trebuia să repare sau măcar să recunoască greşeala pe care a făcut-o? Ei, dintre toţi cei care mi-au făcut faze de mizerie de-a lungul timpului şi după aia au vrut să ne împăcăm la modul ăsta, eu am vreo trei preferaţi. Au ajuns pentru mine oameni pe care nu aş vrea să-i văd nici dacă mi-ar da cineva bani să mă uit la ei.
Poate aş vorbi cu ei dacă mi-ar pune cineva pistolul la cap să fac asta. Dar dacă cel sau cea care mi-ar pune pistolul la cap ar face prostia să nu îmi spună şi CE să vorbesc, eu aş vorbi în felul următor:
-Dragă X. Ce mai faci? Nu, nu-i nevoie să răspunzi la întrebarea asta, că-mi bag pula-n toţi morţii mă-tii şi toată familia mă-tii. Şi în Dan Voiculescu. Glumesc, în Dan Voiculescu nu, că nu am timp, mă-ta are familie numeroasă şi decedaţi mulţi. Pa! Vezi, domnul sau doamna cu pistol la capul meu? Am făcut ce mi-ai spus, am vorbit.
Aşa m-au adus unii, în starea asta. Pentru că nimeni nu mă poate dezamăgi mai tare decât cineva la care ţin. Nu ştiu cum o fi la alţii, încerc şi eu să nu mă enervez pe toţi idioţii, dar când idioţii la care ţin eu devin ei înşişi cu mine, eu devin foarte supărat. Încă primesc semnale şi întrebări de pe colo şi de pe colo ce-aş face şi dacă mai există şanse de împăcare şi alte chestii cu unii şi cu alţii. Pentru unii, poate. Nu ştiu. Teoretic, dacă m-ar şti suficient de bine, şi e vina lor dacă nu mă ştiu suficient de bine după nişte ani, ar şti ce să facă. Dar pentru unii mai există doar ce am scris mai sus.

Sunt oameni pe care eu i-am salvat de la moarte şi care s-au purtat urât cu mine dup-aia.

Salvarea unui motor

Mă întorc într-o zi acasă şi încerc să parchez. Spaţiu mic, maşini multe, stradă strâmtă, eu la volan într-un Mitsubishi de 7 locuri model nu ştiu cum, proaspăt posesor de permis (deci, era mai demult), nu prea fusesem la lecţii despre parcări. Instructorul meu era mai preocupat de lecţii de uitat după femei la volan şi de vânat fazani cu maşina decât de lecţii de parcat.

Totuşi, când s-a pus problema şi am ajuns la examen, el a făcut ce trebuia: mi-a făcut curaj cu o vodcă bună, mi-a zis să iau o gumă, dar să nu îmi fac probleme, că vodca bună nu miroase. Şi deşi eram cel mai prost şofer de pe maşina mea, restul colegilor mei au fost suficient de aproape de nişte accidente în timpul examenului încât l-au picat, iar eu nu. Am văzut privirea uimită a unui poliţist examinator din dreapta parcat de una în cu totul alt loc decât ceruse el.

Dacă mă puneau să fac parcări şi eu, picam şi eu. Dar iată-mă cu permis, încercam să parchez maşina şi nu îmi ieşea. Păi, dar nu am încercat eu? Am încercat de cred că s-a auzit în tot cartierul. Cert este că s-a auzit până la etajul 3 cum ambalam eu motorul, că de acolo a coborât frate-miu, nici nu prea m-am prins când m-am trezit cu el la parbriz, eram ocupat, eu parcam. De vreo juma' de oră parcam. Şi zice lasă, o parchez eu, că tu omori motorul. A trebuit să îl las să o parcheze el, că era maşina lui.

Să zicem

Deci, fii atent, tu lucrezi pe şantier de demolări, ce trebuie să faci tu este să arunci cărămizi de la etaj. Toată lumea ştie că faci asta, s-a discutat tot, daţi-vă, nu o luaţi pe acolo, că aruncă ăsta cu cărămizi. Totuşi, un prost uită regulile şi trece pe acolo, capul lui face contact cu cărămida ta aruncată de la etaj şi tu tocmai ai omorât un om. Sigur o să fii anchetat. Chiar dacă nu e vina ta. Deşi asta zic eu, că sunt alţii care ar spune, nu domnule, nu a aruncat cărămizile cu atenţie. Dacă sunt eu judecătorul, voi spune nu că l-ai omorât tu, ci că s-a sinucis el şi nu vei face nicio zi de puşcărie.

Ghilgameş

30 noiembrie, 8 seara

De vreo 5 minute mă gândesc cu ce să-l apuc pe gândacul ăsta care mi-a intrat pe geam să-l azvârl înapoi afară, în ploaie, unde îi e locul. Între timp, el a avut parte de o adevărată epopee pe aici, prin casă. L-am botezat Ghilgameş.

1 decembrie, 8 dimineaţa

Dragi prieteni, Ghilgameş nu mai este printre noi. A fost descoperit azi dimineaţă decedat pe aragaz. Trupul lui a fost depus la coşul de gunoi. Acuma, nu sunt sigur că era el. Dar chiar dacă era el sau nu, tot Ghilgameş l-am botezat şi p-ăsta post mortem, că la mine-n casă fac ce vreau eu. R.I.P., Ghilgameş!

1 decembrie, 9 seara

Urmează episodul 4 din saga lui Ghilgameş (ăsta e 3). Dar nu se va chema La vie de Ghilgameş, Ghilgameş 4, The passion of the Ghilgameş, Ghilgameş Resurection sau chestii de genul ăsta. Sau Copilăria lui Ghilgameş, că nu ştiu ce făcea când era un gândac mic. Dar un pont pot să dau, nu va fi nici ca în ultimul Terminator, nici ca în viitorul James Bond, personajul principal va arăta la fel ca titularul anterior al rolului.

2 decembrie, 8 dimineaţa

Din respect pentru el, am propus şi am aprobat să retrag numele Ghilgameş, cum se retrage la fotbalişti numărul 14 de pe tricou. Dar pentru că tot ne vom gândi la el, următorul gândac care mi se va învârti bezmetic în jurul lustrei se va numi Ghil Dobrică şi îi urez succes încă de acum. Go, Ghil!

Dragi cititori,

eu iubesc cărţile. Le iubesc. Sunt o parte enormă din viaţa mea. Voi aţi observat că nu-ţi trebuie mult să îţi dai seama dacă un om citeşte sau nu? Uneori nici nu-i nevoie să vorbeşti cu el ca să-ţi dai seama. Pentru mine cititul este o chestie atât de importantă încât aş renunţa la multe altele ca să nu-l pierd şi am un mare respect pentru ceilalţi cititori, chiar dacă nu sunt toţi la fel. Relaţia mea cu cartea e şi un fel de relaţie aşa, mai freudiană, că părinţii mei m-au iniţiat în treaba asta. De fapt, nu ei, m-am iniţiat eu mai repede decât ceilalţi copchii în arta cititului. Ai mei îmi citeau seara poveşti, până când m-am hotărât ia, gata, că citesc eu ce vreau şi când vreau şi puteţi să mă lăsaţi în pace să-mi văd de lectura mea. Sper că nu e interzis. Dacă ziceţi că da, aş vrea să văd şi eu legea unde scrie, că ştiu să citesc.

Mi-am dat seama că sunt  destul de bun la asta când la citit în faţa clasei printr-antâia mă scotea învăţătoarea mai mult pe mine, că citeam cursiv plus un cuvânt pe care l-am înţeles şi eu pe parcurs, intonaţie. M-am îndrăgostit atât de tare de citit, încât uneori efectiv ajungeam să neglijez şcoala pentru el, adică fix ca atunci când faci asta că eşti îndrăgostit de cineva. Eu neglijam şcoala ca să citesc, alţii neglijau şcoala ca să bată mingea, iar alţii neglijau şcoala ca să meargă la muncă, pentru că ei în clasa a patra deja învăţaseră şi o meserie şi-şi descoperiseră şi o vocaţie: cea de barbugiu. Eu neglijam şcoala ca să citesc, dar ai mei s-au prins şi iată când am aflat eu că şi cititul e cam ca băutura, aşa, trebuie consumat resposabil. Că altfel te bate mă-ta.

Aşa că atunci am început să trişez. Cititul devenise clar un viciu, eram dependent, trebuia să ajung la el cumva. Aşa că eu aveam pe birou în faţa mea un caiet de teme şi o carte de matematică, iar sub birou, pe genunchii mei, o carte de istorie. Bineînţeles că până la urmă ai mei m-au prins făcând asta şi tot am luat bătaie. Cine a mai păţit aşa ceva la viaţa lui are tot respectul meu şi invitaţia mea de a fonda împreună o asociaţie secretă: mafia celor care citesc pe ascuns. Dar eu zic că a fost un sacrificiu meritat şi cred că e mai bine dacă te prinde mă-ta citind decât dacă te prinde mă-ta făcând laba, eventual altcuiva, că se poate întâmpla şi asta. Dar în afară de relaţia cu părinţii, cartea mi-a schimbat relaţia cu toţi oamenii pe care i-am cunoscut în viaţa mea. E atât de important cititul pentru mine încât a devenit un criteriu de judecată pentru mine faţă de ceilalţi.

Da, recunosc, fac discriminare, nu-i privesc şi nu-i tratez pe toţi la fel. Eu fac discriminare între cei care citesc şi cei care nu. Ba sunt atât de înrăit încât fac discriminare şi între cei care citesc şi cei care citesc, pentru că există, ştiţi voi, cititori şi cititori. Eu mi-am dat seama cât de mult contează cum citeşti într-un moment destul de dur, anume acela în care mi-am pus întrebarea dacă sunt tată sau nu şi dacă sunt suficient de puternic să dovedesc că sunt un om responsabil şi un tată bun sau nu: fosta mea prietenă născuse suspect de recent după ce mă despărţisem eu de ea. Ştiu, trebuia să fiu eu responsabil de la bun început, însă ea îmi spusese că pot să fac orice, că ea nu poate să facă copii. Şi am făcut orice, dar cu siguranţă nu aş fi încercat să fac un copil cu ea, ştiam eu de ce.

Dur moment. Dur moment, că era un moment de luat decizii în viaţă. Am stat, am calculat, că la calcule simple mă pricep, aşa că a trebuit să pun întrebarea, pe care am pus-o cu cel mai mare nod în gât din viaţa mea: e al meu? Răspunsul a fost nu, dar asta nu m-a liniştit foarte tare, că venea de la o femeie care mă minţise. Dar chiar dacă mă minţise ea, dacă eu aş fi fost sigur  că acel copil e al meu, întrebarea ar fi fost alta: vrei să fii soţia mea? Am ales s-o cred. Pentru că, vedeţi voi, după cum am recunoscut deja, eu fac discriminare între cititori sau necititori şi între cititori sau cititori. O fac, asta e. Pentru mine, când a venit vorba, mai bine zis când s-a pus problema, din păcate, de un copil, nu a mai contat faptul că m-a minţit, a contat ce credeam eu.

Puteam să mai fac şi altceva, dar nu rezolvam mare lucru: să întreb data naşterii. Dar ştiam deja că şi acolo avea toate şansele să mă mintă suficient de mult timp încât să pun totuşi, întrebarea aia cu soţia şi să iau de nevastă o mincinoasă proastă şi să încerc să cresc un copil cu ea. Când spun proastă, spun că ştiam sigur că eu citesc mult, iar ea citeşte degeaba. Cam atât de tare discriminez eu între cititori şi cititori. Dar aici cred că am discriminat bine. Singura mea povară cu care am rămas de atunci încoace este că nu ştiu răspunsul la întrebarea dacă nu cumva, undeva în lume, creşte un copil nevinovat fără un tată ca mine, dar cu o mamă ca ea. Pentru că da, discriminez, dar sunt un altruist şi nu pot decât să regret copilăria traumatizantă prin care trece altă fiinţă umană, copil de-al meu sau nu.

Dar să lăsăm, dragi cititori, problemele mele personale deoparte şi să ne întoarcem la noi, deşi, în contextul ăsta, tot despre mine o să vorbesc cumva. Eu v-am mai zis teoria mea, există printre noi cititori şi cititori. Cred în ea atât de mult şi merg atât de departe cu discriminarea încât trăiesc cu impresia că văd din prima diferenţele. Adică nu-i nevoie să-mi arăţi cărţi ca să ştiu dacă citeşti sau nu. Iar dacă te văd citind în metrou ai toate şansele să treci în ochii mei drept mai mult decât un alt confrate cititor. O simplă privire către titlul cărţii pe care o citeşti mă poate face să ajung complet convins că eşti un cititor prost, deşi noi n-am schimbat vreo vorbă în viaţa noastră.

Dar am şi o veste proastă, dragi cititori. În calitate de fin observator, care recunoaşte cititorii pe stradă şi ţine atât de mult la aspectul ăsta încât întotdeauna îi respectă mai mult pe cei care citesc cartea decât pe cei care văd filmul, îmi asum responsabilitatea şi o spun: suntem tot mai puţini. Iar în această mulţime din ce în ce mai mică, cei care citesc mult şi bine devin o minoritate şi mai mică în faţa celor care  citesc prost şi degeaba. De-asta zic că gluma mea de mai devreme cu organizaţia secretă riscă să nu mai fie glumă într-o zi, ci necesitate. Nu ştiu, eu zic să citim în continuare, dar să fim pregătiţi pentru orice.

Sper că v-a plăcut lectura.

Sfântul Roger

Ficţiune, oarecum

Azi m-am amuzat un pic când diverşi amici şi-au urat diverse, pentru că în anumite situaţii nu era cazul. Dar din cauza vremii de căcat de afară, eu m-am hotărât să îl comemorez azi pe Roger. Roger a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, deşi mie niciodată nu mi-a plăcut să desemnez ceva sau pe cineva drept cel mai bun prieten al meu. Deci, cred că era prin 2014. Viaţa mea era aşa: locuiam în centru, într-o casă plină de tablouri unde se organizau frecvent petreceri cu lume bună şi muzică bună, eram o mică celebritate pe colo şi pe colo, eram superşmecher la job, fumam un gram de iarbă pe zi, beam zece beri pe zi, futeam cam ce vroiam, a, şi mai era o chestie: vecinii mei din poartă-n poartă îmi colectau foarte selectiv gunoiul, iar eu pentru asta le mai dădeam câte o ţigară din când în când. Aşa că îmi permiteam să stau cu uşa casei larg deschisă non-stop, nu mai conta cât taekwondo ştiam eu, dacă nu eram acasă uşa tot deschisă stătea, mă protejau vecinii mei.

Atunci a apărut Roger. Cred că şi el s-a simţit la fel, că a apărut în propria lui nouă viaţă brusc, că ne-a fost aruncat peste gard de nişte binefăcători din ăştia cu forţa, ia, salvaţi-l voi. Atât ştiam despre el, că îl cheamă Roger, pentru că îi plăcea să se uite la tenis. Era un motănel negru, dar la prima vedere părea un liliac, ziceai că-i transparent, atât de slab era. Dar tot la prima vedere a fost şi dragoste. Reciprocă, eu aşa cred şi acum, că la mine a tras. Vecină-mea de la parter l-a botezat instantaneu Pâs-Pâs, nume cu care eu nu am fost de acord, eu întotdeauna i-am zis Roger din respect şi el întotdeauna a răspuns tot cu respect. L-am dus în braţe la veterinar, i-am făcut ce trebuie făcut pisicilor, ne-am întors acasă şi acasă am rămas până la sfârşit. Adică, mai mult eu decât el, că, repet uşa mea era mereu larg deschisă. Foarte mişto relaţie. Foarte mişto. L-am pus pe picioare, sau aşa credeam eu, eu îl tot îndopam acolo, dar am descoperit că se descurca şi singur, deci, probabil, mânca mai mult din respect pentru mine din ce-i dădeam eu.

Deci, fiecare avea spaţiul şi timpul lui, el avea toată libertatea posibilă, dar tot cu mine dormea în pat. Toată ziua umbla vagabond, dintr-o dată mă trezeam noaptea-n pat cu ceva pufos şi invizibil pe întuneric torcând. Vroia şi el să dormim. În rest, şi el îmi lăsa spaţiul meu şi libertatea mea să joc world of warplanes ca un obsedat, ne mai vedeam aşa, din când în când, ne mai mângâiam, mai mânca şi el, dar şi el îmi aducea şi mie de mâncare câte o vrăbiuţă moartă din când în când. Îşi aducea şi el contribuţia, mă. A fost o perioadă frumoasă. Respect, prietenie, sinceritate, libertate. Vară, am uitat să precizez. Prima dată când i-am dat să mănânce m-a făcut să mă simt ca un tată, dar nu l-am tratat ca pe un fiu, ci ca pe un prieten. Şi mi-a fost clar că şi pentru el era important, nu doar din simplul fapt că mai trecea pe acolo să mănânce, să dormim şi să depună el animale moarte, pur şi simplu simţeam că ţine la mine pentru mai mult decât atât. Din păcate, nu am apucat să îl învăţ regulile de circulaţie, iar asta s-a văzut într-o seară urâtă ca asta.

I miss you, Roger!

Ziua Caselor

Mă duceam profund nemulţumit, pe o vreme de căcat, să votez în turul 2. Că eu asta simţeam, că votez, nu că aleg. Dar mai era ceva. Undeva acolo, în fundul minţii mele, sălăşluia o senzaţie pe care pur şi simplu, nu puteam să o descriu, era acolo, îmi stătea pe limbă, dar nu ştiam cum să-i zic pe nume. De neputinţă? Nu. De frustrare? Nu. Că nu mă simt reprezentat? Da, dar nu asta era. Că eram dezamăgit? Sigur nu. Dezamăgit am fost doar înainte de votul de la turul 1, nu mai contează de cine, nu dau nume, Dan Barna. Băi, dar era o senzaţie acolo, şi nu puteam să pun degetul pe ea, deci, nu era la pulă, era undeva în sufletul meu.

De ce, mă gândeam eu. Ce-i cu senzaţia asta? Până când am trecut pe lângă un banner vechi. Atunci m-a lovit. Am stat la prezidenţialele astea non-stop la aşa-zisele dezbateri, dar le-am ascultat cu acelaşi entuziasm cu care ascult manele de la vecini. Dar na, trebuia să o fac, eu stau întotdeauna pe ştiri. Şi afişul ăsta m-a făcut să-mi dau seama de ce mă simt aşa. Unul din argumentele pe care le-am auzit înainte de marea finală era ăsta, cum, băi, şase case? Şase??? Cum să-l votez eu p-ăsta, cum mă reprezintă el pe mine când are şase case, hai s-o votez p-asta, că e mai de-a noastră, mai din popor, are doar 4 case. Şi un ceas.

Afişul era o reclamă la un târg de imobiliare. Am zis da, domnule, asta este. Am intrat mult mai împăcat în secţie. Doar nu era ceva important, era doar un târg de imobiliare.

La televizor

Nu îmi place ce văd la televizor zilele astea. Bine, cui îi place în mod deosebit? Totuşi, parcă ce vedem acum la jurnale sună a un fel de Ştirile de la Ora 5 ediţia 2019, varianta 2.0, opţiuni nelimitate, dar toate de căcat. Am căutat şi eu vinovaţi, de ce trebuie să fie fix asta pe agenda publică şi nu altceva? Prima tentaţie a fost să dau vina pe colegii din presă, dar am ajuns destul de rapid la clasica dilemă public-presă, ou sau găină. Am zis că trebuie să existe cel mai probabil şi alţi vinovaţi. Primii care mi-au venit în cap au fost politicienii şi nu am de ce să spun că nu sunt şi ei vinovaţi. Dup-aia poporul cu totul, ce pula mea. Dar vezi, nici nu poţi chiar generaliza şi da vina pe toată lumea când cauţi vinovaţi doar pentru că eşti tu nemulţumit de ceva.

Atunci, cum am ajuns să vedem toţi nebunii la televizor? Cum am ajuns să se certe aleşii noştri prin parlament şi prin studiouri, de faţă  cu toţi telespectatorii, de la problema că de la câţi bani furaţi de ei în sus se consideră furt? Nu are cum să aibă legătură doar cu presa, doar cu politicienii sau pur şi simplu cu tot poporul. Poate că mai sunt, totuşi, nişte categorii specifice de inşi care sunt vinovate de ce vedem noi azi la televizor. Ei, prieteni, cred că am mai găsit unii. Îi ştiam de acum 20 ani, doar că nu am fost în stare să realizez în toată această perioadă, să fac legătura între ce văd la televizor şi calitatea rezultatelor muncii lor. Este vorba despre procurori. Nu, deci nu-i vorba de Ploieşti, nu-i vorba de niciun abuz, alea sunt excepţia, nu regula. Regula, din păcate, este mult mai tristă de atât şi nici măcar nu o enunţ aici, deşi îmi place să cred că o ştiu. De fapt, nu îmi place deloc să cred că o ştiu, dar cred că o ştiu.

Acum vreo 20 ani, mă pregăteam să termin Facultatea de Drept şi trebuia să mă hotărăsc ce fac după. Una dintre opţiunile de pe masă era cea de procuror. Suna bine, să lupţi pentru dreptate, să protejezi legea, ţara şi poporul e un scop nobil, nu? Mai ales că era şi visul tatălui meu. N-a apucat să şi-l vadă împlinit şi nici dacă mai trăia 100 ani tot nu îl vedea. Pentru că eu ştiam cam ce fel de oameni lucrau pe vremea aia prin justiţie. Nu aş fi vrut să fiu coleg cu ei nici bătut. Poate dacă o făceam, azi eram şi eu un pensionar de 41 ani care îşi trăieşte liniştit bătrâneţile prin Elveţia, că veniturile mi-ar fi permis. Am ales intenţionat să mă lupt pentru dreptate ca simplu lucrător la privat, la -18 grade, în faţă la Guvern.

Atunci, prin 2000 sau cât era, am simţit că dacă mă bag între ei, s-ar putea să simt o carieră întreagă că lucrez nu la Parchetul General, ci la Duşumeaua Generală şi am ales să nu. Ca să fii procuror, nu e suficient să ştii Drept. Trebuie să vezi scene horror, să priveşti în ochi criminali în serie şi să scoţi de la ei câţi oameni au omorât şi cum, trebuie să pui la respect interlopi care-ţi râd în nas şi-ţi spun că ştiu unde stai, să afli tot ce au făcut tipi de genul ăsta, după care să convingi şi nişte judecători că ar trebui să îi ţină separaţi de societate măcar o perioadă. Şi să faci asta repede, că lumea aşteaptă de la tine protecţie şi dreptate. După care s-ar putea să afli că judecătorii pur şi simplu nu s-au simţit convinşi de ce ai zis tu  şi că ai muncit degeaba şi tipii să plece acasă.

Şi tu să pleci la rândul tău acasă unde să dormi cu pistolul sub pernă în noaptea aia, că interlopul chiar ştie unde stai: în bloc cu mafia chineză. După care a doua zi să o iei de la capăt, încercând să afli, eventual, de la un copil abuzat ce i s-a întâmplat. Cu detalii. Şi după toate astea să rămâi şi sănătos la cap. Să-i văd defilând pe toate ecranele pe toţi sandilăii şi pe toţi infractorii prin libertate nu are cum să nu fie cumva şi responsabilitatea unor procurori. Sau neputinţa lor. Şi lucrurile astea nu reuşesc să se schimbe de 20 ani, ba văd tot mai mult, vedem toţi tot mai mult că e cam aşa. Să aleg să nu fiu coleg cu oameni aşa cred că este una dintre cele mai onorabile decizii pe care le-am luat. Ar fi trebuit să ştiu asta de mai demult, uite că până azi nu am văzut-o aşa.

Telegram

Telegram şi whatsapp lasă urme, află unii cu stupoare azi. Păi, da. Toate lasă urme şi nu o să fiu foarte tehnic la ora asta, dar mie mi se pare o idee foarte bună. De exemplu, azi au anunţat olandezii că ei au conversaţiile telefonice dintre nişte ruşi şi nişte ucraineni de acum 5 ani. Tot olandezii au fost pe superfelie la celălalt caz Caracal, despre care nu vorbeşte nimeni, în care a fost implicat un cetăţean de-al lor. Ei au avut omul, au ştiut tot, au aşteptat cererea românilor să îl reţină şi până să vină cererea aia l-au văzut murind cu ochii lor.

Dar nu despre asta este vorba. Oricum, ei sunt un exemplu foarte bun. Cert este că trebuie să ne obişnuim cu ideea că trăim într-o lume în care tot ce facem poate fi aflat. Şi acum sigur vor apărea oameni care vor spune cum, ah, vai, ştie guvernul când mă măsturbez eu, ce violat mă simt. Sincer, prefer să ştie guvernul când fac o labă decât că aş fi vreun nebun sau vreun pericol social. Şi chiar aş prefera, dacă tot are posibilităţile astea guvernul, să se concentreze pe tipii periculoşi, nu pe toţi labagiii.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXII)

E superb. E momentul ăla când nu mai ţii minte dacă ţi-ai luat pastila de seară, ai uitat unde ai lista, ai uitat tot, dar ştii că dacă nu ţi-o iei cu siguranţă e ceva naşpa, pe de altă parte dacă iei una în plus scrie în ce o fi ăla din cutie că trebuie să îţi contactezi doctorul, dar nu scrie acolo şi numărul de  telefon al doctorului, în pula mea. Sper să ne auzim curând.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXI)

Şi se privi în oglindă şi-şi spuse:
- Eşti bătrână, fă! Ai 38 ani şi-ai făcut ce? N-ai un bărbat, n-ai un copil, ce-ai făcut? Doar ai tras ca vaca-n jug şi ţi-ai bătut joc când scăpai de la muncă? Sper că eşti mândră, ce să zic. Şi nici măcar n-ai reuşit să ajungi mai puţin destrăbălată decât acum 22 ani, când tot la tine mă uitam şi îţi promiteam că pe vremea asta o să avem copii în clasa a opta.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXX)

Azi am văzut o fată tulburător de frumoasă. Prima dată am remarcat o pereche de blugi care stăteau foarte mişto pe un trup subţire şi un abdomen neobişnuit de plat chiar şi pentru standardele mele. După care s-a întors şi m-a privit cu o faţă din aia de Wynona Rider sau cum s-o fi scriind, oricum, de actriţă de Hollywood, tipul despre care nu am zis niciodată că îmi place, dar, de fapt, îmi place, cu ochelari de soare ca şi mine şi cu nişte gesturi de om mai high ca mine. A fost mişto. A fost atât de mişto încât m-a făcut să mă gândesc dacă aş zice da în cazul în care vrea să-şi înşele amantul cu mine.

Pare că m-am dus cam departe, dar am fost întrebat aseară fix asta, dacă aş fute-o pe o tipă mişto care are deja şi prieten, şi amant. Răspunsul este mereu nu. Sincer. Prefer o labă. Laba este cea mai lipsită de complicaţii formă de sex pe care o ştiu eu. Acuma, da, e adevărat, depinde şi cine ţi-o face. (E valabil pentru toate formele de masturbare, fetelor.) Dar să presupunem că ţi-o faci tu. Tu cu tine. Păi, nu e mai simplu aşa pentru toată lumea? Ţi-o faci tu cu mâna ta, cum vrei tu, nu trebuie să fii altruist şi mai ales nu trebuie să o suni a doua zi.

Răspunsul rămâne nu. Dar m-a făcut să mă gândesc la scenariul ăsta, atât de frumoasă era.

Antireclama zilei: păduchi

Tot văd o reclamă la soluţii împotriva păduchilor de cap. Mi se pare discriminatoriu. Mi se pare discriminatoriu pentru păduchii de cap că ei se numesc doar aşa, păduchi de cap, în timp ce păduchii de pulă sunt cunoscuţi şi ca lăţei, şi ca maşinuţe.

Maşina

Ora de desen, clasa a şasea, prezenţa.
- Doamna, vedeţi că lipseşte colega X, a călcat-o maşina!
- Vai de mine!
- Da, doamna, a călcat-o pe trecerea de pietoni şi era şi verde!
- Păi, fiţi şi voi atenţi, chiar dacă e verde, asiguraţi-vă înainte să treceţi.
- Doamna, dumneavoastră aveţi maşină?
- Nu. Hai să trecem la lecţie.
Şi trec la lecţie şi dracii de copchii vorbesc în oră, iar la urmă un grup mai tupeist vine şi îi spune:
- Doamna, am înţeles, nu aveţi maşină. Lăsaţi că până data următoare vă desenăm noi una. Vine data următoare. Elevii se prezintă cu un desen cam dark, aşa, cu o maşină mai mult ascunsă printr-un desiş, aproape camuflată.
- Dar de ce... Care-i povestea maşinii ăsteia, de ce e aşa în întuneric?
- Este o maşină furată şi a stat mai mult timp ascunsă.
- Păi, voi îmi daţi maşini furate? Asta e ilegal.
- Doamna, aţi întrebat care-i povestea maşinii, noi v-am spus-o!

Străvechea artă a îngihiţiturilor mici (LXXIX)

Cristean, asta e, ai ajuns ca Ucraina. Ce faci, mai lupţi sau te predai cui ştii sigur că măcar va fi nemulţumită de tine de acum încolo?

Străvechea artă a îngihiţiturilor mici (LXXVIII)

Tu nu mă iubeşti pe mine, tu îl iubeşti pe ăla care crezi tu că ar trebui să fiu.

Străvechea artă a îngihiţiturilor mici (LXXVII)

Not yet.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXVI)

Du-te-n morţii mă-tii! Azi am văzut poze cu prima prietenă a mea din viaţa mea. Luminiţa. Incredibil. Era acum cel puţin 25 ani.

La ce temperatură dispare Alexandra?

Fata aia ori e vie şi e la produs în străinătate, ori trebuia să fie la produs, dar lucrurile au mers prost. Asta citesc pe net, asta zic şi eu mai departe, nu? Oricum, ceva cu futut pe bani. Cam obsedat netul ăsta de prostituţie de vreo 2 zile. Dar dacă or fi răpit-o pentru organe, ca pe Sorina? Sau poate trebuia să dispară că ştia adevărul despre Colectiv. Ori poate avea de la Soros ăia 50 lei pe cap de câine protestatar, nu i-a ieşit lovitura de stat de pe 10 august şi a fugit cu banii. Când nu aveau internet, proştii aveau o scuză. De când au internet, proştii au o scenă.

Asistăm azi la discuţii pe net, incredibil, despre câte grade trebuie să aibă focul ca să incinerezi un corp şi până şi un sclerozat ca mine îşi aminteşte cum inginerii de ocazie calculau câte grade trebuiau ca să se prăbuşească blocurile alea pe 11 septembrie. Vreţi scenariu dement? Vă dau eu scenariu dement: poate fata aia într-adevăr e vie. Şi poate nu e singură. Ea şi alte fete sunt sechestrate pe cine ştie unde şi vor muri de foame, pentru că ăla e prea nebun şi în loc să îşi uşureze situaţia eliberându-le le lasă aşa ca să scape de urme. Pe bune, aş face un spital şi pentru proşti.

P.S.: dacă ai informaţii despre o infracţiune şi nu anunţi autorităţile, te poţi face vinovat de infracţiunea de tăinuire; dacă spui tâmpenii despre infracţiuni, te poţi face vinovat de difuzarea de informaţii false; teoretic, în ambele situaţii poţi să ajungi ori la puşcărie, ori la nebuni, unde i-ar fi locul şi nebunului ăla. Dar eu te-aş duce undeva unde să stai cu ceilalţi proşti. P.P.S.: şi iată, dacă deschizi televizorul fix teoria de mai sus, aia cu fata ascunsă undeva. Bă, eşti nebun sau eşti prost?

Glume cu religie

M-a căutat o prietenă să-mi spună să nu mai postez pe fb glume cu religie, că sunt unii care cred şi poate îi jignesc. Am rămas surprins. Nu o să zic acuna că sunt glume nevinovate faţă de ce fac alţii, nu o să mă scuz, nu o să o dau în libertatea de exprimare, nu o să mă apăr în niciun fel. Dar ceva tot o să zic. Când eram copil, bunică-mea visa să mă facă popă. Aşa că prima dată când am citit biblia a fost în vacanţa dintre clasa a doua şi a treia, iar a doua oară a fost în vacanţa de iarnă dintr-a treia. După care m-am lăsat păgubaş pe linia asta, că aveam suficient discernământ încât să disting diferenţa dintre un basm şi o vrăjeală. Te prinzi chiar de la început, pe cărţile cu basme scrie de obicei basme, pe biblie nu scrie luaţi-mă în serios, dar cam asta se zice. Nu, mulţumesc.

Acuma, când eram acasă la Focşani, ne jucam prin curtea unei biserici din cartier. În timpul unei slujbe de duminică, m-am urcat în turla bisericii. Ce să vezi, acolo era plin de reviste legionare de prin anii 30. Cum mie îmi plăcea să citesc, m-am apucat de citit şi nu m-am oprit, de fiecare dată când era deschisă biserica mă strecuram acolo şi citeam. Era pe vremea comuniştilor, erau materiale interzise şi totuşi eu la 10 ani eram legionar convins. Fără partea cu religia, doar cu partea cu omorât evrei etc. De ce erau alea acolo? Ele aparţineau unui popă bătrân, care când stau să mă gândesc nu avea ce căuta acolo dacă nu ar fi bătut palma cu securitatea şi care rămăsese legionar şi după 50 ani şi le dădea lecţii de viaţă altora.

În fine, popa bătrăn se duce în rai să omoare evrei cu ceilalţi legionari ai lui şi vine unul tânăr. Eu rămân legionar, vine liceul, Cioran, căcat, vă daţi seama. Astăzi, când mai văd câte un  citat din Cioran, îmi dau seama ce prost eram atunci. Dar să revenim la popi. Vine ăsta tânăr, treaba merge, era chiar simpatic, uneori chiar am stat la slujbă. M-a luat o dată cu blăndeţe şi mi-a zis că nu se stă cu mâinile la spate în biserică. Ieftin. A propos de creştinism hardcore, bunică-mea (distinsă pentru credinţă cu icoane de la toţi popii cu care a avut de-a face) s-a certat cu toate babele din toate bisericile că nu se pun în genunchi când crede ea că trebuie să se pună în genunchi.

Aşa. Deci, popa ăsta, cum să vă spun, cu el amanta nu a fost la fel de blândă cu el cât a fost el cu mine. Femeia a intrat în biserică în mijlocul slujbei de duminică şi le-a zis enoriaşilor cine este şi că are trei copii cu el. Nu, nu cred că era legionar. Mai târziu aveam să devenim colegi de facultate. Şi a propos de facultate, înainte să ajung acolo credeam că cei mai nebuni băieţi sunt studenţii de la politehnică şi cele mai curve fete sunt la medicină. Nu e adevărat. Cel puţin în privinţa băieţilor. În privinţa fetelor rămâne valabil şi cred că există o explicaţie: aşa cum e mai uşor să ucizi dacă eşti obişnuit cu armele, e mai uşor să te fuţi cu toţi dacă eşti obişnuită cu corpul omenesc. Dar ăsta nu a fost niciodată un lucru rău. Sexul e un lucru bun.

Când am ajuns la facultate m-am răzgândit rapid, nu ăia de la politehnică erau cei mai nebuni. Cei mai nebuni erau ăia de la conservator, lăutarii, că vedeam ce fac, că stăteam cu ei în cămin. Greşit. Iau legătura cu văru, personaj fabulos, care era la teologie şi încep să o ard cu gaşca lui de colegi. Ei, ăia erau cei mai demenţi.Bătă cu sticle în cap, gangbanguri, hoţii, ce vrei tu. În liceul teologic sportul lor preferat era baba oarba în pula goală. Recent, s-au reunit. M-au sunat în miez de noapte să-mi spună să le fac rost de nişte cocaină mai ieftină, că ce-i aici, Monte Carlo?

Ce am spus mai conţine şi vreo două păreri. Restul sunt fapte. Reale. Nu sunt miştouri, nu sunt glumiţe cum mai fac eu pe facebook. Sunt unii care fac pe durii şi când se apropie moartea se roagă non-stop şi devin brusc credincioşi şi işi aduc aminte că la un moment dat au fost botezaţi. Dacă mă întrebi pe mine, nu o să răspund ca Olivia Steer când e întrebată dacă s-a vaccinat. Eu sunt undeva între ateu şi agnostic, nu ştiu sigur. Dar măcar recunosc.Şi da, fac mişto şi de credincioşi, şi de necredincioşi, mai ales că am observat că lucrurile astea se pot schimba mereu. Dar eu măcar fac mişto, nu îmi bat joc, aşa cum fac cei din exemplele de mai sus.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXV)

Sunt sunat tot mai des de amici care au câte ceva pe suflet. Mă ţin cu orele la telefon şi vorbesc doar ei. Vor să se descarce. Îi înţeleg. Toţi avem probleme. Sunt un bun ascultător. E meseria mea să îi pun pe ceilalţi să vorbească. Dar când vorbim şi despre mine? Sunt prieten, nu psihiatru. Am şi eu probleme. Despre ale mele nu vorbeşte nimeni. Şi nici măcar nu ascultă.Şi nu prea îmi permit să dau sfaturi, prefer să aud şi atât, ştiu că asta ajută cel mai mult şi, în plus, cine sunt eu să dau sfaturi la alţii?  Dar  nici măcar nu mă lasă să termin propoziţiile. Iar eu stau acolo şi o suport cu stoicism, că am fost un prieten care ar muri pentru prietenii lui mereu şi nu glumesc, m-am băgat pentru prietenii mei în căcaturi la care alţii s-ar speria şi dacă le-ar vedea doar la televizor. Culmea e că toate astea vin din partea unor prieteni cu care aş face schimb de viaţă oricând. Adică problemele lor sunt 0. Pula. Aş da oricând problemele mele pe problemele lor. Deci, când vorbim despre problemele mele?

Patrioţii

*Text care urmează să apară într-una dintre revistele cu care lucrez

Pe unul dintre site-urile noastre a apărut recent o ştire despre un tren care a deraiat. Era al cincilea într-o lună, deci, nimic neobişnuit până aici. Singurul lucru de mirare a fost că nu a murit nimeni. Ar putea apărea întrebarea de ce ar publica o organizaţie de presă care se ocupă de poligrafie o ştire despre trenuri. Răspunsul este simplu: trenul respectiv avea în compunere 20 vagoane pline cu hârtie. Ca să dăm o dimensiune întâmplării, putem apela la cifre: unul dintre cei mai mari producători de hârtie şi carton din ţara noastră, probabil cel mai mare, scoate pe poartă lunar, în medie, 40 camioane de marfă.

Dar acest articol nu este despre poligrafie. Este despre noi toţi. Cea mai simplă explicaţie pentru faptul că nu au existat morţi în respectivele accidente este aceea că se circula foarte încet. Viteza mare ucide, lucru uitat destul de des de şoferii din România, din păcate. În acelaşi timp, viteza mică ucide şi ea. Ucide afaceri. Strangulează pe oricine produce ceva în ţara asta şi are nevoie de transport de la A la B. Şi nu, nu vorbim despre celebrul metru de autostradă, pentru că nu doar autostrăzile sunt problema, aşa cum ilustrează şi exemplul cu trenurile. Problemele sunt mai multe.

Dar să discutăm un pic despre responsabili, despre cei care ne-au adus aici. Despre politicieni. Vin europarlamentarele şi majoritatea covârşitoare a candidaţilor se bat cu cărămida-n piept că ei sunt patrioţi. E incredibil. Să spui votaţi-mă că sunt patriot e ca şi cum i-ai spune soţiei iubeşte-mă că sunt bărbat. Orice om de bună credinţă îşi iubeşte ţara. Dar asta nu îl face demn să o conducă sau să o reprezinte. Şi oricum acest gen de slogan e o aberaţie, nu te duci la Strasbourg să dai legi pentru România, te duci acolo să dai legi pentru toată Europa, pentru vreo 30 ţări, că deja nici nu mai ştim câte vor mai fi.

Toţi suntem patrioţi, mai ales cei care nu candidăm pentru nimic. Cei care vrem doar să muncim. Că în primul rând muncind faci ceva pentru patria ta. Dar devine din ce în ce mai greu să fii patriot când vezi că eşti sabotat de propria ta ţară. Dacă aceşi domni politicieni vor să facă ceva pentru România, de ce vor să o facă tocmai din Belgia pe salarii imense şi nu au reuşit până acum să facă nimic aici, în ţara lor pe care o conduc, pe care susţin că o iubesc atât de mult? Până când se vor rezolva problemele cu infrastructura, cu siguranţa, cu predictibilitatea pentru mediul de afaceri, pentru cei care fac bani în şi pentru ţara asta, mi-ar plăcea să nu mai aud cuvântul patriot din gura unor politicieni.

Până când nu se rezolvă aceste probleme, acest cuvânt, patriot, vorbă pentru care au murit moşii şi strămoşii noştri, rămâne o vorbă goală.

À propos

Mi se tot bat "apropo-uri" să mă alătur masoneriei. Nu pot. Plm. Ce-i masoneria românească azi? Pe bune, ce e? Mie mi se pare o glumă, o labă în cerc cu nişte băieţi care nu se gândesc decât la ei. Ce au făcut ei pentru ţara asta? Ia să ne uităm: ce au făcut masonii români pentru ţara lor la 1848? Ce au făcut masonii români la 1859 pentru ţara lor? Ce au făcut masonii români la 1918 pentru ţara lor? Pe lângă ăia, masonii români de azi sunt nişte caricaturi. Să mă alătur unei trupe de inşi, secretă, cu un scop pe care nu îl ştie nimeni, doar ca să am un şef în plus, nu, mulţumesc.

Bricheta

Mi-am luat o brichetă de la magazin. O folosesc cât o folosesc, după care se termină gazul. Termin chibriturile şi procrastinarea şi mă duc să o achiziţionez pe sora ei neagră, că jos (nu jos la cineva, jos la magazin) toate brichetele arată la fel: sunt negre. O folosesc fix o zi. A doua zi, duc gunoiul la tomberon, mă întorc în casă, dau să-mi aprind o ţigară, dar realizez că inevitabilul se produsese: am aruncat la gunoi bricheta nouă şi am păstrat-o pe aia goală.

Un pic frustrant, aşa. Să fie neagră şi  goală şi să nu ai ce să faci cu ea. Zic eeei, ia stai aşa. Mă duc când chiar aveam chef de o ţigară şi îmi iau altă brichetă de la alt magazin. Verde, ca să o recunosc. Am pierdut-o a doua zi. Am spus băi, nu se poate. Am mai mult ghinion la brichete decât la femei. Zic eh, mă resemnez şi mă duc să iau altă brichetă. Galbenă. După o zi, ce să vezi. Am găsit bricheta verde. Şi nu oriunde. Într-un buzunar de blugi, doar că nu în cel în care o ţineam eu de obicei. Puterea obişnuinţei. Dar ştiu că există o singură soluţie să nu mă mai enervez cu brichetele: să mă las de fumat.