Dragi prieteni,

 vă ştiţi voi care, vă rog să încetaţi să-mi mai daţi linkuri către formulare de adeziune la Alianţa Pulii Mele. Că eu de acum aşa o să o denumesc. Cum puteţi să fiţi atât de naivi? Chiar credeţi că s-a întors Cristos pe pământ să vă salveze şi puteţi afla asta doar de la prieteni pentru că nu vor televiziunile să vă anunţe? Asta e cea mai simplă cale spre dezastrul total, prieteni, credinţa oarbă în nişte profeţi falşi şi până nu demult secreţi. Sunt prieten cu voi, mă simt obligat să vă ajut măcar cu un sfat.Gratis, nu trebuie să mă trimiteţi în parlament pentru asta.

Nu e momentul să ne învăţăm caii să danseze. Când negrul devine alb, iar albul devine negru, când nu mai ştii ce e bine şi ce e rău eşti cel mai predispus să îl asculţi pe cel care te minte mai frumos şi eşti cel mai vulnerabil. Ştiu, nu suntem într-o criză, suntem în mai multe în acelaşi timp şi disperarea e mare. Dar în situaţii din astea, cel mai calm câştigă şi cel mai înspăimantat pierde, pentru că uită că nu există miracole în vremea noastră.

Au păţit-o mulţi. Roma a căzut pentru că şi-a rugat duşmanii să o apere. Bizanţul a fost cucerit şi jefuit prima dată tocmai de cruciaţii veniţi să îl salveze de atacul păgânilor. Amerindienii cu imperiile lor au fost exterminaţi aproape de tot de o mână de europeni pentru că s-au apucat ei să se războiască între ei chiar când nu trebuia. Pentru că da, cel mai periculos duşman e cel din interior. Ăla care te trădează şi te minte în numele Patriei doar ca să ajungă el şeful tău şi să îţi hotărască soarta. Câteva exemple că te minte şi că e făţarnic:

Dacă te plimbi prin pădure ş dai peste unul cu drujba în mână, nu încerca să te înţelegi în germană cu el, că nu e austriac, e român şi s-ar putea să folosească drujba aia pe tine. Oricum o să îl vezi din nou mai încolo pe net explicându-ţi cum ne distrug străinii natura, imediat după ce termină el de vândut pe "oiro" copacii pe care i-a furat.

Lumea e speriată şi toţi profitorii jubilează dând peste cap tot ce însemna bun simţ. Să te tăvăleşti prin faţa jandarmilor fără să te fi atins nimeni nici măcar cu un deget a devenit un act de curaj. Să o laşi pe una gravidă şi dup-aia să o laşi de tot înseamnă acum că eşti un om cu principii. Să fii urmaşul Brătienilor înseamnă să te cheme Gigi Becali. Azi, nu eşti socialist adevărat dacă gardul de la casa mă-tii nu are kilometri lungime. Şi tot aşa, numai lupi moralişti. Dar Unirea, mă? Totul până aici.

Eu sunt un produs al Unirii. M-am născut în Dobrogea din mamă moldoveancă şi tată ardelean, stau la Bucureşti şi am naş oltean. Pentru mine Unirea e ceva foarte personal. Până şi liceul pe care l-am terminat se cheamă Unirea Focşani. Şi oi fi terminat eu liceul şi alte chestii, dar simt că în continuare noi, ca ţară, Unirea nu am terminat-o. Şi vin unii şi cer voturi pentru ea fără să explice cum vor s-o facă şi eu să îi cred? Şi-n plus, credeam că Unirea ar trebui să fie între noi, nu împotriva altora. Cine se urcă pe idealul meu doar ca să fie el la putere va fi mereu duşmanul meu. Aşa că nu, mulţumesc, eu nu vreau să fiu membru în Alianţa Pulii Mele şi aveţi grijă în ce vă băgaţi, că e plină istoria de inşi din ăştia care au zis că îşi salvează ţara şi s-au dus la fund cu ea.

Observatorul

-La alegeri se fură. Am văzut eu. Dar important e să se rezolve. Am văzut eu asta cu ochii mei în 1996, spuse Costel, nostalgic. Nu se uita la interlocutor. Ochii lui ţinteau ceva nici aproape, nici departe. Se vedea în ei că priveau în altă dimensiune, ori în trecut, ori undeva adânc în interiorul purtătorului lor.

-Nu am văzut exact cum se fură neaparat, dar am văzut că s-a furat şi am văzut cum se rezolvă.La Vrancea rezolvi orice. Dar hai să îţi zic. Mă pregăteam să ajung observator OSCE la alegerile din Bosnia-Herţegovina de prin 1997, după războiul lor civil de acolo. Dar aveam nevoie de ceva la CV. Aşa că m-am făcut observator oengist la alegerile noastre, alea din prin toamna lui '96. Ţi-am mai zis că am votat o dată în viaţa asta a mea cu Iliescu? Am făcut-o, dar există o explicaţie. M-am dus la un onengeu şi ăia mi-au zis ok, eşti repartizat la secţia nu ştiu care.

Circumpscripţia aia era, cum să mă exprim, aşa, când te uiţi pe hartă, era fix în mijlocul Nicăieriului. Nu era în oraş, era undeva la ţară. A trebuit să mă duc şi să mă întorc pe calea ferată. Adică da, trecea trenul pe la ei pe acolo, chiar prin mijlocul comunei, doar că nu oprea,  nu puteai să cobori decât dacă veneai cu personalul sau cu marfarul, că alea opreau, atât. Dar era comună din aia cu primar ales pe viaţă, era primar în 1996, e primar şi acum, a câştigat un nou mandat anul ăsta cu peste 80 procente, bravo lui, nu îl judec, le-a băgat la ăia asfalt pe acolo, e din categoria "dar a şi făcut". Şi chiar a fost băiat bun cu mine, pe vremea aia, cum să spun, azi să zici că eşti soroşist deja e ceva grav, dă-ţi seama ce însemna să fii oengist atunci. Se uitau ăia din comisie când a început votarea de parcă eram vreun securist venit să se ia de ei sau un careva de pe altă planetă. 

Dar eu m-am prezentat în recunoaştere cu o zi înainte, să văd şi eu unde aveam de făcut ce aveam să fac şi m-am dus direct peste primar, am zis ştiţi, vin din partea organizaţiei cutare, îs observator aici, cum facem. Super domn, m-a luat la el în maşină şi m-a dus el, uitaţi, la şcoala asta este secţia dumneavoastră etc. Era partea proastă a localităţii, dar eu mă consideram puternic. Acuma, să ne înţelegem, aveam 18 ani, dar arătam de 15, totuşi,  m-a impresionat respectul cu care m-a tratat, fără aroganţă, deşi e şi azi un dumnezeu acolo. Bun. a doua zi începem. Toată comisia aia se uita la mine ca la un ciudat, pentru că toţi erau profesori la şcoala aia în afară de unul dintre ei care era medic veterinar, iar eu eram copil cu faţă de copil mai mic decât eram. Toţi politicieni, erau de la partide. Numai eu eram, vezi-doamne, din partea societăţii civile, venit acolo de la oraş să îi supraveghez pe ei.

Pentru mine, om în ultimul an de liceu, era absolut ciudat ce se întâmpla. Sala de votare era în şcoală. În clasă era plin de profesori şi eu stăteam la catedră. Dar dăm drumul la treabă, lumea vine, începe să voteze ş.a.m.d. Ca observator, nu prea aveam ce să observ, că lucrurile mergeau ok. Dar la prânz mi se face foame, aşa că scot pacheţelul pe care îl aveam la mine şi încep să mănânc la catedră în clasă cât votanţii votau, comisia comisiona sau ce făcea ea acolo, de faţă cu toată lumea. Şi mă ia un domn din comisie, profesor de nu mai ştiu ce, "domnu' observator, nu vreţi să mergeţi să mâncaţi în cancelarie? De fapt, nu vreţi să mergem să mâncăm toţi de prânz împreună?"

Zic ok şi mă duc în cancelarie. Acuma, cred că ştiţi toţi că de obicei nu te cheamă un profesor la cancelarie ca să te felicite. Cancelaria e ca un altar, aşa, îţi faci rugăciunile înainte să ajungi şi nu prea ştii ce fac ăia acolo şi nu prea te aştepţi la nimic bun. Şi m-am dus şi nu aveam unde să mănânc acolo. Masa era plină de parcă urma să se căsătorească cineva, era plină de abslut orice de mâncare, atât de full de haleală de fiţe încât nu mai aveau loc pe masă bidoanele alea multe de deca de vin, alea stăteau undeva pe la picioarele mesei. Nu m-am atins de nimic, am crezut că  e pentru vreo petrecere de mai târziu, ciudat rău, vă zic. M-am gândit dacă nu organizează şi evenimente în afar' de şcoală.

Până la urmă, pun toţi frână şi zic hadeţi să mâncăm. Au oprit şi vot şi tot,au dat pe toată lumea afară,  am mâncat, am băut, am dat o mie de mărci, dup-aia am dat drumul din nou la vot. Ce pot să zic, din punctul meu de vedere, până în momentul respectiv, nu văzusem fraude. Dar tot nu puteam să nu văd că mai mereu încerca ba unul, ba altul să mă scoată de acolo. De ce, nu ştiu, că oricum ieşeam eu din când în când soricum ă fumez. Ştiţi, în îngrămădeala aia de acolo, de pe masa din cancelarie, îşi găsiseră loc, totuşi, nişte scrumiere. Deci, nu numai că stăteam la catedră cât stăteau profesorii în clasă, dar fumam în Partenonul lor. A fost o senzaţie de şmecher, vă zic.

Am fumat în cancelarie şi m-am simţit la fel de boss ca pe vremurile când fumasem în biroul directorului liceului meu. Că da, am făcut şi asta, cu acordul lui, dar nu o să vorbim despre asta prea mult acum. La un moment dat se întâmplă o chestie tâmpită. Se întunecase, mai fumasem o ţigară afară, că deşi mă bucuram că pot să fumez în cancelarie, tot mai aveam nevoie să mai ies şi pe afară şi când m-am întors în secţia de votare când am auzit "băiatu', băiatu'!" Era un flăcău de vreo 10 ani care venea după mine pe hol, care mi-a arătat o fată din faţa şcolii, o vedeam prin uşă, arăta superb şi despre care copilul mi-a zis că mă aşteaptă afară. Acuma, eu nu am foarte multe complexe, dar să trimită necunoscute copii necunoscuţi după mine pe întuneric nu prea mi se întâmplase până atunci.

Şi mai era o problemă: cum intrase un copil singur în secţia de votare, cum trecuse de toate filtrele? M-am aplecat spre el şi i-am zis că am treabă. S-a mişcat foarte rapid, că până când am apucat eu să mă întorc în sala aia a venit înapoi, iar m-am aplecat la el şi mi-a spus "vezi că fata aia a zis că îşi bagă pula în norocul tău". Am zis asta e. M-am întors în secţie. Dar staţi aşa. Se votează, se votează, terminăm. Eu am crezut că numărăm voturile şi plecăm acasă. De unde? Am terminat, după care profesorii plus veterinarul au zis hai să mâncăm. Eu, ca un câine al democraţiei, am zis hai, mergeţi, mâncaţi, stau eu să păzesc aici. Deşi aveam şi forţe de ordine să păzească ei şi nici prea mai era mare lucru de păzit acolo, că nu mai era nimeni la vot. 

Dar nu m-au lăsat, mă. Au spus haideţi, domnu' observator, haideţi să mâncăm. M-am dus în cancelarie să mâncăm, dar nu a mâncat nimeni. S-a băut ca la concurs. Într-o oră era toată lumea beată, toată comisia şi observatorul. Eu, elev, beam cu profesorii în cancelarie şi nu avea nimeni nicio problemă cu asta. Dar s-a întâmplat, la un moment dat, ceva - mi-am amintit că am uitat să votez eu. Zic staţi aşa, ei spun, păi, haideţi, domnu' observator, păi cum să nu votaţi dumneavoastră? Deja eram prieteni. Era prima dată în viaţa mea când votam şi mă gândeam băi, eu votez ultimul. când încep ăştia să numere voturile vor da peste ale mele primele şi vor realiza cu cine am votat şi s-a dus dracului secretul votului.

Aşa că am votat cu Iliescu. Nu mint. În mintea mea, atunci, deja ştiam că parlamentul e mai puternic decât preşedintele, aşa că am votat cu CDR la parlamentare şi cu Iliescu la preşedinţie, am zis eu în mintea mea că nici nu supăr pe nimeni, fac eu şi un echilibru între puterile statului şi nici nu iau bătaie de la profesorii ăia din sat. Plus că ştiam că peste două săptămâni votam la mine în oraş unde nu ar fi aflat nimeni că, de fapt, eu ţineam cu constantinescu (c mic). Am băgat buletinele de vot la senatori şi la deputaţi cu CDR, pe ăla de la preşedinţi la preşedinţi şi hai, număraţi. Eu nu am numărat nimic, eram observator.

Dar nu s-a numărat chiar aşa, simplu. Când ne-am întors din cancelarie ne-am întors cu băutura după noi. Eram în Vrancea, mă, patria vinului, ce era să facem? Acuma, deja stăteam la catedră cu profesorii în clasă, eu cu paharul de vin pe masă şi cu o scrumieră, deja nu mai fumam în cancelarie, fumam în clasă, iar profesorii numărau. Părea ireal. La un moment dat, ei au rămas fără vin. Haideţi, domnul observator, nu mai aduceţi nişte vin din cancelarie? M-am dus. Că eu sunt un tip disciplinat, fac ce îmi spun profesorii. Ba chiar mai mult decât atât. M-am întors cu două bidoane de câte un deca de vin, plus carafe, plus ceva de ronţăit, să aibă acolo, cât numărau.

Rezultatul alegerilor era previzibil. Dar nu mai conta. Eu mă mai uitam să nu se facă şmenuri. Totuşi. Deja aveam pe catedră un pachet de ţigări, o scrumieră, o brichetă, un pahar de vin şi o carafă de vin, plus un bidon de 10 litri de vin lângă. Iar profesorii numărau. Dar din nou, toţi eram beţi. La un moment dat, profesorul de fizică, cel mai muci dintre noi, nu mai importă de la ce partid era în comisie, dispare un minut şi apare înapoi cu un ciocan în mână şi spune că el sparge urna de la voturile de la senat, că ştie el că acolo sunt voturi în plus. A ieşit o încăierare, mă uitam ca prostul de la catedră cum se încleştau profesorii în clasă, pe geam se uitau la noi uimiţi ăia de la forţele de ordine de afară care nu îşi dădeau seama ce dracu se întâmpla înăuntru.

Până la urmă, îl imobilizează, îi iau ăia ăluia ciocanul din mână şi mi-l pun mie pe catedră. Aşa că ajunsesem să am pe catedră scrumieră, pachet de ţigări, brichetă, pahar de vin, carafă de vin şi ciocan, în timp ce profesorii făceau panaramă, îmi venea să dau eu cu pumnul în catedră şi să le zic "vă dau afară!". Dar i-am lăsat în pace. Cert este că numără ăia voturile de la deputaţi, de la preşedinte şi când numără şi la senatori, surpriză cât casa, proful de fizică avea dreptate: la senatori erau vreo 30 buletine de vot în plus. Dar lui nu îi mai păsa, era atât de beat încât nu putea să articuleze o părere, se exprima prin semne. Şi o rezolvă comisia, mă.  Ştiţi cum au făcut? Nu au mai stat să vadă cu cine ce a votat pe buletinele alea. Deja era spre dimineaţă. Au luat  voturile alea în plus şi le-au pus pur şi simplu în funcţie de câte voturi fuseseră obţinute până atunci proporţional.

Cum or fi ajuns acolo? Le-au băgat unii greşit, o fi fost fraudă? Nici azi nu cunosc răspunsul. Eu nu ştiam ce să scriu în procesul meu verbal, aia era problema mea. Le-am zis să îmi spună ce au scris şi ei acolo la ei, aia am notat şi eu şi aia a fost. Am plecat cu personalul de 5 dimineaţa de la secţia de votare crâncen de beat. Dar aveam treabă, după-amiaza aveam şcoală şi trebuia să trecîntre timp şi pe la biroul electoral să îmi pună şi ăia o ştampilă pe hârţoagele mele. Şi fix când am ajuns la Focşani mi-am adus aminte că uitasem să îi pun pe ăia de la secţie să îmi pună şi mie ştampila aia a lor, să demonstrez că am fost şi eu acolo, să îmi dea oengiştii ăia banii pentru prezenţă. Şi preşedintele biroului electoral, procuror, judecător, ce era el, m-a crezut şi mi-a ştampilat. V-am zis că la Vrancea rezolvi orice.

Prin parc

 -Frumos tare azi în parc, uite ce lumină. O să facem nişte poze, Cristean!

-Facem, facem.

-Auzi, trebuie să vedem cum facem cu berile, că am văzut pe aici nişte poliţişti din ăia pe Segway.

-Las' că bem pe deal, acolo. Nu stăm pe alei să dea cu Segway peste noi, priveliştea e excelentă... Poliţişti cu Segway. Hm. De ce nu avem şi poliţişti cu Pogo Sticks? Sau ştii, în loc să stăm pe dealul ăsta, am putea să închiriem o hidrobicicletă din aia, să mergem pe mijlocul lacului, lângă fântâna arteziană, să bem acolo, să ne îmbătăm şi să facem panaramă pe baltă.

-Şi să ne vadă poliţia pe Segway şi noi să nu răspundem la somaţii şi să trimită peste noi poliţia pe hidrobiciclete. Şi ăia să se ia după noi şi să ne blocheze la un moment dat, dup-aia să ne captureze şi să ne predea la mal la poliţiştii pe Pogo Sticks să ne ducă la secţie...

-Da, să fie titluri la ştiri "urmărire ca în filme pe lacul din parc, cursă nebună de hidrobiciclete, doi hidrobiciclişti inconştienţi s-au luat la întrecere cu forţele de ordine"...

-Hai să mai facem nişte poze. Mergem pe pod?

-Mergem. Dar uită-te la aia de pe aleea de jos, aia cu gemeni care trece acum. Ia, fii atent cum face, dă câte un brânci în căruciorul lor şi în ăia trei, patru paşi cât îl ajunge din urmă stă pe telefon.

**********

-Mda. Frumos pe pod. Eu să ştii că nu mai am nevoie de poze, am făcut, e ok. Stai! Stai aşa. Uite-l. Lui trebuie să-i fac poză.

-O, stai, păi, vă fac eu la amândoi poză.

-Cool.

Plecăm. După câţiva paşi, se aude din urmă o voce de copil:

-Mami, mami, uite un gândac!

Vocea lui mami, bănuiesc

:

-Lasă gândacul în pace!

Eu:

'-E al meu!

Di la Antiena 3

Cronicî di miers la riestaorant cu familia Bârsan

-Dar di Mircia Badia ci zîci? Li dă bini, aşa-i?

-Le dă bine, dar mai ales le ia bine...

-Cum adicî?

-Păi, nu aţi văzut ce bătăi ia?

-Nu!

-Uitaţi.

Şi i-am arătat clipul ăla în care eroul lui de la TV ia un KO de zile mari. Nu îl văzuse niciodată. A râs la clip, dar nu era râsul lui. Idolul lui pierduse. Dar, ca să învârt cuţitul în rană, dau înainte:

-Ştiţi, noi, în media, ne mai bârfim. Televiziunea e mai mult cinema decât ştire. Foarte mulţi oameni cu probleme se duc la vedete să îi ajute. Cine să îi ajute, aşa-zisele vedete care nu răspund nici măcar la bună ziua din partea colegilor lor? Nici măcar nu îi bagă în seamă, se folosesc de ei când au nevoie şi atât.

Soţia lui, ca să salveze situaţia, se bagă:

-Ei, asta o fi acuma, de când cu condiţiili astea noi, cu distanţari şî aşa...

Asta discutam noi pe terasa aia din Fălticeni, un cuplu plus eu şi maică-mea, în loc să comande şi comesenii mei, în pula mea, ceva de mâncare odată, că îmi era foame, eu decisesem ce vroiam, ei nu, că meniul era mare, era mult de citit, iar în societatea de azi chiar şi oamenii de 60 ani preferă să vadă filmul în loc să citească cartea. Şi mai stătea şi chelneriţa după noi. Asta discutam fix cu cel care sărbătorea 60 ani de viaţă tocmai azi. Când plecam de la ei de acasă spre terasă, nu am putut să nu observ că aveau două televizoare pornite, în două camere diferite, ambele pe Antena 3.

Mă îndrept spre ospătăriţă:

-Syrah aveţi?

-Sigur, de care doriţi?

-X.

-Avem.

-O sticlă, vă rog, cu două pahare.

Paharele erau pentru mine şi maică-mea, noi vroiam muşchi de vită la grătar, mergea. Ei, invitaţii noştri la care fusesem nou invitaţi şi până la urmă i-am scos noi în oraş nu vroiau să bea atunci vin, au vrut să bea când au văzut că ne-a plăcut nouă, dar până acolo şi-au luat nectar de kiwi. Vine tipa cu vinul, îmi zice că e la temperatura camerei, eu îi răspund că e perfect aşa (în Fălticeni erau 20 grade la prânz), ei încă nu ştiau ce vroiau să mănânce, dar el scoate sticla din frapieră să se uite la etichetă şi zice:

-Uăi, Cristiniel, ia chiam-o pi-aia, măi. Pâi, îţ aduci vin cald?!

-Lăsaţi, e foarte bine aşa, mie aşa îmi place.

-Ei, cum aşa? Ia şî tu, puni-ţ un cub din aista di ghiaţî, hai cî iau ieu o apî, dau ieu o apâ, şi-i asta??

-Ăsta aşa se bea, cu vită merge foarte bine la temperatura asta.

Strigă după chelneriţă:

-Auz?! Ia vino oleacî! Ai apî platî? La sticlî di sticlî? Aha. La 0,33 şî la 0,75. Bun. Adu şî nia una di 0,75. Şî douî pahari. 

Ulterior aveam să aflu de ce vroia el neaparat sticlă de sticlă la 0,75. Vine tipa cu sticla, el o ia şi, galant, se îndreaptă cu apa rece să îmi toarne peste vin, dar fratele vostru încă mai are reflexe bune şi am apucat să îi tai elanul cu un NU hotărât. S-a uitat la mine ca la un nebun. Poate aveam o privire ciudată şi eu, că îmi era foame şi ei încă nu deschiseseră meniurile. Într-un sfârşit, fac şi ei asta, iar distracţia abia atunci începea. Au întors-o pe chelneriţă pe toate părţile cu întrebări tâmpite, dar puştoaica era tare, mă. Ştia tot meniul pe de rost cum ştie un pocăit biblia aia a lui, cu tot cu detalii şi explicaţii. Dar ei, cu râvna omului care iese rar din casă şi atunci când o face îşi închipuie că dacă tot e client restul sunt sclavi de care vrea el, culinari, sexuali şi de care or mai fi, tot încercau să demonstreze că sunt mai deştepţi ca ea, ca tot idiotul care îşi închipuie că dacă el plăteşte, are şi dreptate.

-Deci, ciorbî rădăuţanâ aveţi doar cu pui?

-Da, reţeta noastră aşa este.

-Nu vreau cu pui.

-Avem, după cum vedeţi, foarte multe reţete de ciorbe şi supe.

-Aha. Io vreau di vitî.

-Şî ieu, zice tanti Gina, fără #.

-Deci, două ciorbe de văcuţă. Smântână, ardei, doriţi?

-Di tăti. Auz, daaaa'... îi bunî?

-Este foarte bună. Toate ingredientele provin de la ferma noastră.

Şi îi convinge să comande, mă. Felul I. La mine a fost mai simplu: muşchi de vită la grătar, mediu, sos de piper verde şi... mămăligă. Eram în Moldova, dar, mă rog, nu o să detaliez eu tocmai acum de ce am ales mămăligă, exact cum nu am făcut nici cu ospătăriţa. Că şi eu am ospătărit prin vacanţe pe la facultate şi ştiu că atunci, ca ospătar, când auzi un client din ăsta că îţi spune că el preferă ceaiul amestecat aşa, un pic alb şi un pic verde, în mintea ta tu zici aşa: "bag pula în ceaiul tău, şi alb, şi verde, dar nu acum, că e fierbinte, zi-mi ce vrei, nu ce îţi place, mai am de stat aici până la noapte, de alergat după demenţi ca tine şi chiar acum mai am 4 mese de servit pline de parveniţi care descoperă restaurantele când e prea târziu în viaţa lor şi deja mă strâng pantofii, zi-mi, în morţii mă-tii comanda şi îţi aduc." Totul cu un zâmbet pe buze.

Avea fata aia o răbdare de institutor de copii de bani gata făcuţi de părinţi cocalari care au dat de cash. A stat şi a suportat acolo. Până la urmă - şi aici sper să mă ajute memoria, se strânseseră 2 ciorbe, 3 fripturi de vită, salate, garnituri, sosuri, pâini, papanaşi, pizza, asta din câte îmi amintesc eu şi nu o să reiau partea cu băutura. Şi a început. În toată demenţa aia, pe măsură ce terasa se umplea, ea nu şi-a notat nimic. Avea totul în cap. Dacă citeşti vreodată chestia asta, să ştii că pentru mine eşti o campioană, fată. Eu nu aş putea să fac ce faci tu. Eu trebuie să iau lecitină ca să ţin minte să iau lecitină.

Mănâncă ăştia, Marcel şi Gina, să le spunem aşa, ciorba. Foarte bună. Între timp, bineînţeles că o cheamă pe chelneriţă să le pună telefoanele la încărcat plus alte tâmpenii, mai ales una care mi-a atras atenţia mie: Marcel se duce după tipă la bar şi se întoarce cu mai multe sticle de apă de 0,75 goale. Zice:

-I-am explicat eu că patronul de aici îmi dă mereu sticle din astea goale, că eu fac vin şi îl bag în ele.

Vine vita. În sfârşit, mănânc ceva bun. Refuzasem vehement la ei acasă micul dejun cu ouă ochiuri de la ţară gătite de el cu delikat din ăla mişto, chiar vroiam o bucată de vacă făcută cum trebuie, un sos bun şi nişte mămăligă. Bucătarul mi-o făcuse exact medie, chelneriţa mi-o adusese fix mie, totul era exact cum vroiam eu. Am mâncat prima dată în viaţa mea mămăligă pusă în farfurie cu şpriţul. Sau spritul. Sau spriţul. Nu ştiu, maică-mea, maestru cofetar (profesionist, nu pe net, nu pe vlog, asta e meseria ei la bază, m-a învăţat că aşa se cheamă scula aia, şpriţ. Mămăligă în formă de bezea, eşti nebun?

Pentru unii dintre noi, a fost dezastru. Nimeni în afară de mine nu precizase cum vroia vita. Aşa că tipa le-a adus în sânge. Mama era în foodgasm:

-Aşa o fac eu. Excelent!

Pe privirile celorlalţi de la masă se vedea aşa, un fel de disperare de câine care nu ştie ce mănâncă mâine şi care nu vrea să fută banii pe care oricum nu îi dă şi, probabil, doar faptul că noi, ăştialalţi, elevaţii, care plăteam, apreciam ce aveam în farfurie, plus o credinţă strămoşească, de sorginte geto-dacică după care dacă nu mănânci tot ce ai în farfurie eşti prost, i-au făcut să termine ce aveau de terminat. Pentru ei era crudă. Dacă nu i-au zis fetei cum o vroiau? Nu le plăcea, dar s-au străduit, mă. Au mâncat tot. Ba chiar au cerut să le turnăm şi peste apa lor nişte vin din ăla. Am făcut-o. Ba chiar au ridicat miza, cu siguranţa omului care ne ştie suficient încât să pluseze în cunoştinţă de cauză, că dau ei următoarea sticlă, pentru că până la următoarea sticlă de vin urma pentru mine un drum peste cadavrul mamei mele, că ea nu acceptă aşa ceva de la FIUL EI.

Dar tipa, chelneriţa, era meseriaşă. Avea aşa, ceva din energia unui diavol tasmanian şi din atitudinea unui călugăr budist în toată nebunia aia. Era pro fata. Tot timpul, în atletismul ei pe acolo, găsea timp să ne mai întrebe şi pe noi cum ne mai simţim, dacă totul e ok şi de ce mai avem nevoie, Acuma, ştiu, sunt cusurgiu. Ce, numai alţii? Nu era tocmai pe gustul meu, şi mă refer la fizic aici. Adică nu că ar fi arătat rău sau ceva. Dimpotrivă. Dar era brunetă. Totuşi, dacă tot suntem la ora de fiţe, hai să o zic pe a mea: nu era blondă. Dar aş fi trecut foarte uşor peste acest mic handicap dacă s-ar fi priceput şi la alte chestii la nivelul care se pricepea în materie de relaţii cu clienţii, mai ales că era ochelaristă, că şi astea îmi plac.

Dar gazda pe care o scosesem noi în oraşul unde locuieşte, Marcel, după alias-ul lui, s-a hotărât să dea şi el ceva înapoi şi să o facă pe peţitorul pentru mine, când vine nota. Când vine amenda, se întâmplă altceva. Mama, verişoara lui Marcel, spune:

-Ce scrie aici, Cristi?

-335 lei.

-Cristi, tu ai luat vin din aşeala la un milion? Nu ai văzut cî au la 12 lei???

Asta a zis tanti Gina.

-Nu, am luat la 60 lei.

Maică-mea pune 350 lei până să apuc eu să fac ceva. Scot 20 să mai pun şi eu la bacşiş, acolo. Toţi de la masă mi s-au suit în cap. Inclusiv cei care nu plăteau. Zic, măcar 10 procente."Dar aici se dă bacşiş 3 lei, Cristineli!" etc. Pun ăia 20, cum ziceam, din care maică-mea ia 10. Am întrebat-o dacă pe vremea când lucra ea în comerţ trăia din salariu. Mi-a aruncat ăia 10 lei în faţă. Mama. Mea. Dar hei, Marcel se simţea în continuare dator, aşa că se hotărăşte să o agaţe pe chelneriţă pentru mine sau ce o fi fost în capul lui acolo:

-Ieşti bună di măritat!

Ea, zăpăcită cu clienţi şi cu toate, nu aude bine.

-Nu sunt măritată.

-Ei, am eu un cavaler aici.

Pentru cine nu s-a prins până acum, singurul cavaler de la masa aia eram eu.

-Am un băiat aici, di la Bucureşti.

-Ştiţi, nu am timp acum de relaţii...

Mie îmi venea să intru sub pământ de bucurie, Dar ea era meseriaşă, mă. Şi-a ascuns dispreţul pentru el sub un zâmbet magistral în timp ce se îndepărta de noi ca să se apropie de alţi demenţi. Dacă aş fi fost regizor, o băgam într-un film de-al meu. El merge all in. Îmi pune mâna lui de om de 110 kile pe umăr şi zice acolo, în gura mare, să audă toată terasa:

-ÎI DI LA ANTENA 3!!!

Luni

Luni

Aţi dormit vreodată în cadă? Eu da. Ei, poate nu-i aşa grav, dacă ai supravieţuit să povesteşti asta, ar spune unii. Eu aş zice că e foarte grav, pentru că am reuşit performanţa să adorm în cadă când eram la serviciu, în timpul programului. Nu, nu vindeam căzi, tot cu scrisul pe la reviste mă ocupam şi eram la birou, în aceeaşi încăpere în care lucram cu vreo 5 colege. Era o zi din aia de luni, vara, când te întorci de prin vreun weekend în Vama Veche, unde te-ai dus tu, că ţi-ai propus să-ţi odihneşti creierii cu o carte bună în mână, pe plajă, la umbra unei umbrele şi a unei beri şi până la urmă te întorci acasă mai dărâmat decât ai plecat. 

Eu citisem duminică spre luni până pe la 5 dimineaţa, fără umbrelă, dar cu beri. Totuşi, în loc să-mi anunţ colegele că nu ajung în ziua aia, am decis să fac pe viteazul şi să mă duc la muncă. Mare greşeală. Era acolo o linişte de mormânt. Nimeni nu vorbea cu nimeni, se vedea clar că toată lumea avea chef de muncă în ziua aia de vară cum am eu chef acuma să mă îmbrăţişez cu toţi cerşetorii din Centrul Vechi, se auzea doar zumzetul coolerelor de la calculatoare, câte cineva scriind câte ceva din când în când, dar nu eu, şi zgomotul de la aerul condiţionat şi cam atât. Dacă ar fi trecut o pisică pe acolo, la cât de tare mă durea capul, m-aş fi răţoit la ea să nu mai tropăie.

Era zgomotul de fond perfect ca să visezi numai paturi. Mie mi se închideau ochii, am dat tastatura mai la o parte, să nu dau cu dinţii de ea dacă adorm pe scaun, m-am dus la baie să mă spăl pe ochi a nu ştiu câta oară pe ziua aia şi în oglindă văd cada. Ca să punem în context totul, biroul era, de fapt, un apartament foarte mare căruia îi fusese schimbată destinaţia. Avea de toate, inclusiv o baie imensă, triunghiulară, aproape cât jumătate din garsoniera asta de unde scriu eu acum. Totul era mare acolo, în afară de geam. Şi cada era mare, triunghiulară şi ea, într-un colţ, avea şi jacuzzi, dacă ţin bine minte. Doar că nu putea să te speli în ea, că era plină de teancuri de reviste.

Dar... Ştiţi ce zic unii misogini şi unele frustrate despre fetele care se îmbracă provocator, nu? Ei, eu nu sunt de acord nici cu misoginele, nici cu frustratele, dar tare m-aş fi aruncat în cada aia, că arăta exact ca un pat. Inteligentul din mine zicea nu, Cristi, nu! Idiotul din mine spunea da' hai, mă, să văd şi eu cum e să stau cu curul pe munca mea, că doar şi eu scriu la revistele alea. A câştigat idiotul. Erau chiar confortabile revistele, în pungile lor de plastic. Chiar mă gândeam ca data viitoare când mai fac sex la birou să încerc şi acolo. Următorul lucru pe care l-am auzit a fost un susur.

Adormisem buştean, parcă dormeam la umbra codrilor bătrâni, lângă un izvor. Zic, să vezi că am uitat apa de la chiuvetă deschisă. Dar nu era niciun copac, niciun izvor şi nicio apă deschisă. Era vezica tipei de la contabilitate, i-am recunoscut silueta în semiîntunericul ăla stând pe tron. Silueta colegei, nu silueta vezicii. Nu mă văzuse când a intrat, aşa că şi-a văzut de treaba ei mică. Acum, când mă gândesc la asta, amândoi greşisem. Eu, că venisem la muncă să dorm şi m-am culcat în cadă, ea că a intrat peste mine în baie fără să bată la uşă. Şi niciunul dintre noi nu aprinsese lumina. Aşa mă gândesc acum. Atunci, nu.

Buimac, în loc să profit de faptul că nu m-a văzut în colţul meu întunecat şi să fac pe mortul în păpuşoi, m-am ridicat, am bolborosit un "vai de mine, îmi pare rău, scuză-mă" în deplasarea mea rapidă spre uşă, de-am şi speriat-o pe biata fată. A apucat şi ea să îngaime ceva acolo, nu am auzit ce, că eram în plină acceleraţie să ies dracului de acolo. În puţinii paşi din baie până la birou îmi trecuse şi somn, şi mahmureală. şi tot. Până şi cheful de viaţă. Într-un minut, vine şi ea, se aşează la calculatorul ei şi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totul era din nou liniştit acolo, în afară de mine. Îmi frângeam mâinile, îmi muşcam buzele.

În toată liniştea aia, eu auzeam un singur gând din mintea mea urlând: OK, ŞI ACUM CE FACI?!. Am decis să mă duc acasă şi am plecat. Practic, venisem în ziua aia la redacţie doar pentru un moment penibil şi atât. Săptămâni întregi am venit numai cu capu-n pământ la birou, mi-era ruşine să mă uit în ochii colegei, mai aveam şi calculatoarele faţă în faţă. Mă şi gândeam, bă, poate ar fi mai bine să fac eu o petiţie online să interzicem munca luni. Dacă la alţii săptămâna începe duminică, de ce nu ar merge? Dar mi-am dat seama că pe mine nu m-ar fi ajutat. Dacă am fost în stare să adorm în cadă la muncă luni, e clar că aş putea să o fac şi marţi.

Banul, adevărul şi libertatea

Dragi bucureşteni, cât mai am voie să vorbesc (şi când zic cât, mă refer şi la timp, şi la volum), am câteva remarci de făcut. Am mai zis eu câte una-alta din când în când, dar m-am gândit să pun mai multe cap la cap. Să le luăm pe rând. Primări(ţ)a nu face centura, că nu e centuristă. Nu, centura Bucureşti o face guvernul, de parcă ar fi centura României. Primăria face trotuarul şi bordura, că alea sunt mai imporante, dar numai pe arterele principale, pe unde treci în viteză cu antemergător, să vadă musafirii, nu şi pe la săracii ăia care nu stau la bulevard şi care sunt liberi să se împiedice pe trotuare nereparate de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Vă mai amintiţi vremea aia când puteai plăti călătoria şi la metrou, şi la RATB cu acelaşi card? Ăla verde, da. Ei, ştim cu toţii că de ani de zile nu se mai poate, că metroul a trecut şi el la guvernul României de pe vremea lui Oprescu, pentru că, vorba aia, nu e metroul Bucureşti, e metroul Bucureşti-Baia Mare. Asta, când el nu e nici măcar metroul Bucureşti-Otopeni, cum trebuia să fie. Se va face linia aia de tren până la aeroport, nici aia la timp, noroc că ne-a salvat pandemia şi s-au amânat toate, că iar ne făceam de râs peste tot în Europa. Nu e vorba de guvernul "meu" aici, e vorba despre toate guvernele de cel puţin 15 ani încoace, indiferent cum s-au chemat şi ale cui au fost.

La metroul Drumu Taberei trudesc ăia de 11 ani, de zici că-i ocnă şi nu-i mai scot niciodată de acolo, de zici că i-au pus să îl sape cu linguriţa. Dar hei, ce frumos e să dai vina pe alţii să te speli pe mâni! Cu apă rece, bineînţeles. Iar dacă nu-ţi convine că nu ai apă caldă, eşti liber oricând să te dai cu capul de nervi de bordurile alea noi, e gratis. Şi să înjuri guvernul, că şi apa caldă din Bucureşti tot a guvernului e. Practic, primăria Bucureşti s-a lăsat de administrat cel mai mare sat din ţară şi acum are alte preocupări, face business. Deschide firme. Am vorbit cu atâţia patroni în viaţa mea încât le-am pierdut numărul de mult. Unul nu mi-a spus vreodată că a dat drumul la o afacere doar ca să dea de muncă altora şi el să iasă pe pierdere. Dar există o explicaţie. Abia acum o să începem să ne distrăm.

Deci, s-a stabilit, guvernul face metrou, căi ferate, centuri, sau măcar se preface că le face în oraşul ăsta, de parcă numai Bucureştiul ar exista în ţara asta. Şi atunci, ce face primăria în afară de pus borduri şi plantat boscheţi şi înfiinţat firme? Poduri, frate. Poduri şi pasaje cât cuprinde şi cât mai încet cu putinţă. Voi aţi observat că îmbătrîneşti cu zile în maşină în trafic (în subiectul ăsta nici nu mai intru) până vezi câte o megastructură din asta terminată? La urmă arată frumos, dar şi mai frumos arată nişte conturi din străinătate. Pentru că da, time is money. Banii au nevoie de timp, până se umflă preţul la lucrări, până îi speli şi pe ei, până etc. Am auzit de cel puţin un caz de pod din ăsta grandios de pe urma căruia 100.000.000 euro s-au evaporat, că în loc să coste 60 milioane, a ajuns la 160.

Dar pot să vă promit ceva. La un moment dat, nu ştiu exact când, se vor afla şi adevărul, şi vinovaţii, şi dovezile, şi unde sunt banii şi, sper eu, vom fi liberi să găsim nişte factori de decizie măcar un pic mai breji care să se ocupe mai bine de ei decât ăştia de până acum. Ştiţi, banul, adevărul şi libertatea au toate trei ceva în comun: au o voinţă proprie. Banul vrea să hoinărească, adevărul vrea să fie aflat, iar libertatea pur şi simplu vrea să existe. Din păcate, când ne-om trezi noi cu toate astea trei la un loc, s-ar putea să n-avem idee ce să facem cu ele. Eu, cel puţin, sămoreu dacă am aşteptări prea optimiste prin prisma asta. Banii, când or apărea, probabil o să ne certăm pe ei, libertatea pare că oricum n-am ştiut niciodată să o folosim, iar în vremurile astea, nici pe adevăr nu-l mai crede aproape nimeni. 

Barcelona

În Barcelona, la parterul hotelului Rey Juan Carlos I, se terminase evenimentul de presă, unde băusem, că nu ştiu dacă aveţi cunoştinţă, vă dau eu un pont acum, ziariştii beau, în general, că au o meserie stresantă, am prins o masă liberă în bar. Ultima. Deja stabilimentul era plin. Vroiam să mai bag o bere, a doua zi urma o lansare mondială transmisă în direct şi de multe ori unii dintre noi aşa se pregătesc psihic pentru presiunea aia.

Cum îmi lingeam eu liniştit şi singur berea acolo, apare un trio ciudat, doi bărbaţi şi o tipă. Îi ştiam de mai devreme, erau ziarişti şi ei, fuseserăm la aceeaşi cină festivă. M-au întrebat dacă au loc şi ei la masă cu mine, am spus da, s-au aşezat, au comandat de băut, dar discuţia dintre cei trei, deşi nu m-am implicat în ea iniţial, era fascinantă. Era atât de interesantă încât următorul rând l-am comandat eu doar ca să îi aud vorbind. Eu nu-s mare orator, dar mă consider un foarte bun ascultător, iar conversaţia aia merita. Ei erau doi francezi care agăţaseră o lituaniancă şi negociau acuma cum să facă împreună un film porno.

Ei vroiau să participe toţi trei, ea era de acord, doar că nu vroia ìn calitate de actriţã, ci numai de regizor. Ce pot să zic, auzindu-i pe ei vorbind în franceză, mi s-a făcut dor de limba lui Voltaire, idolul meu şi am schimbat câteva vorbe cu ei altfel decât în engleză. S-au bucurat foarte tare că ne ìnţelegeam şi aşa, chiar dacă au realizat că eu înţelesesem cum stabileau ei între ei cum s-o mai tachineze pe aia.

Ea, vorbind doar engleză, mă întreabă:

-Dar tu de unde eşti?

-Din România.

-A, deci, ţigan.

-Nu, eu sunt român, dar da, în ţara mea sunt mai multe naţii, însă nu văd de ce ar fi o problemă dacă aş fi ţigan şi nu înţeleg care-i scopul conversaţiei dintre mine şi tine la modul ăsta.

În acel moment, s-a întâmplat ceva extraordinar. Cei doi francezi s-au transformat instantaneu în avocaţii mei, tonul discuţiei s-a schimbat şi au scos-o pe aia la tablă:

-Dar de ce îl faci ţigan?

-Păi, nu ştiţi? Românii sunt ţiganii Europei!

Avea un tupeu formidabil femeia, mă. Şi nici măcar nu o să mă obosesc să comentez asupra aspectului ei fizic sau al gusturilor francezilor la femei, că nu sunt critic de gusturi. Dar mai avea puţin şi mă dădea afară de la masa mea, atâtă agresivitate şi ură avea în ea. Am pus-o pe seama băuturii, că oricum eram toţi consumaţi ş chiar nu aveam chef de panaramă. Dar francezii mei nu s-au lăsat:

-Tu zici de români că sunt ţigani, dar Lituania ce a făcut?

-Păi, Lituania era mai demult cea mai mare ţară din Europa!

-Mai demult, dar acum? Şi care e meritul tău că ţara ta a fost pe vremuri mare, dacă ìţi permiţi să vorbeşti aşa cu acest domn care ne-a primit la el la masă?

În momentul respectiv, am considerat că băusem suficient încât să fiu destul de elocvent ca să fiu propriul meu avocat. Am susţinut în faţa ei o pledoarie pe care nu am să o reproduc aici, ìntrucât conţine cuvinte foarte grele. Atât de grele încât s-a sculat de la masă şi a plecat, lasându-mă să mă conversez în continuare în franceză cu noii mei prieteni. Cu ea nu ştiu ce s-a mai întâmplat, probabil s-a întors să fie rasistă în ţara ei cândva puternică. Dar cu francezii am rămas prieten şi acum, deşi a trecut mai bine de o decadă de la eveniment, chiar ne-am mai găsit şi am mai băut câte o bere pe la conferinţe şi în alte ţări. O fi de la faptul că vorbesc pe limba lor.

BAC, că tot e la modă

Eu am luat BAC-ul cu meditaţii. În sensul că le-am dat eu meditaţii la română unor copii de a opta care nu-şi permiteau profesori şi erau ori prieteni din cartier, ori fraţi de prieteni. Nu am cerut nimic niciodată şi chiar i-am ajutat. Pentru că ştiam că exersând cu ei, exersam cu mine, că mai aveam examene de dat în viaţă. Puneam pachetul de Carpaţi pe birou şi lucram. Doi sigur au intrat unde îşi  doreau pentru că i-a ajutat nota la română. Aveam să aflu, ani mai târziu, că unul dintre ei chiar cerea bani de acasă să mă plătească, deşi, din nou, nu era cazul. Nu mai contează.

Mă duc la ultima probă de la BAC, aia opţională, parcă aşa se chema. Băieţii din promoţia mea, cel puţin ăia din echipa de baschet a liceului, care tocmai deveniseră vicecampioni naţionali, au dat toţi examen la disciplina educaţie fizică, să înveţe mai puţin şi să aibă şanse mai mari să ia o notă bună. Erau sportivi de performanţă, ce putea să meargă rău? Proastă alegere. S-au trezit, mulţi dintre ei, cu nişte note de nu le venea să creadă, 8, 8,50, când alţii şi altele care au avut toată viaţa lor scutire la sport au luat 10. Eu am fost mai precaut. Făceam deja sport şi poate tocmai de asta m-am gândit hei, mă împiedic pe acolo sau fac ceva şi ratez bacalaureatul pentru sport. Hai la engleză, că la limbă nu faci întindere şi te şi pricepi.

Chiar mă pricepeam. Eram olimpic la engleză, ani de zile mai târziu aveam să fiu traducător de meserie şi se mai întâmplase o fază: într-a noua, venise un profesor american la noi la şcoală să predea engleză aşa cum ştia el. Dar nu putea să ne predea la toţi. A fost nevoie să fie selectaţi nişte oameni.  A dat examen tot liceul, de la a opta până la a doişpea (da, liceul ăla avea şi clase de 5-8), după subiecte comune, scoase la imprimantă în laboratorul de informatică al liceului, deci, ăia de la clasele de informatică le ştiau deja. Chiar şi aşa, eu, un fraier de-a noua, cu scris urât, am luat examenul al cincilea din 600 inşi.

Fast forward. Dau examenul la BAC, "perfect", îmi zic ăia, "9,50!". Ce o fi perfect la 9,50 n-am să înţeleg niciodată, mai ales că nu greşisem nimic. Dimpotrivă. Dar mi-am spus că 9,50 e o notă bună, am scăpat şi de asta şi pot să merg mai departe. Dar nu puteam să îmi scot din cap ce se întâmplase cu candidatul de dinaintea mea, că eu fusesem al doilea pe listă. Ăla era bâtă. Nu ştia nimic. Îi băga profesorul cuvintele în gură. Erau doi examinatori în comisie, un el şi o ea. El era clar că vroia să îl ajute.

La sfârşit, fumând, el îi arată candidatului scrumiera de pe catedră:
-Cum se cheamă asta?
Ăla dă din umeri.
-Ash...
-Ash...
-Tray...
-Tray...
-Ashtray.
-Ashtray.
-Bravo, îţi dau 10, că am auzit că ai nevoie de notă bună, că dai la Academia de Poliţie.

Am ieşit afară, unii plângeau, alţii se bucurau pentru ce făcuseră, nu mai comentez notele sau ce a făcut fiecare în afară de ăsta de mai sus, dar mă tot gândeam de unde dracu ştia un profesor de la alt liceu la ce facultate vroia să dea examen ăsta de dinaintea mea. Nu era ca şi cum scria pe el "mă duc să dau la Academia de Poliţie, daţi-mi 10" sau că ar fi contat media la BAC pe vremea aia. Ori erau cunoştinţe, ori neamuri, ori pile, ori era meditatorul lui, cam astea erau singurele explicaţii pe care le aveam.

Apicultorii

Că tot a plouat când şi unde nu trebuia şi au venit ţânţarii, deocamdată nu văd că s-ar fi pus problema undeva că poate şi ăştia transmit virusuri, deşi o fac. Întrebarea este ce s-ar întâmpla dacă s-ar afla că îl transmit şi pe ăsta nou. Acuma, eu nu spun că îl transmit, mă întreb ce ar fi dacă şi am ajuns şi la o variantă de luat în considerare. Eu cred că ne-ar pune ăştia să purtăm echipament din ăla de apicultor pe stradă, să nu pătrundă nimic pe nicăieri. Fiind o naţie cu tradiţie în creşterea albinelor încă de pe vremea dacilor, sunt convins că ne-am descurca, am cumpăra imediat din Turcia vreo 12.000.000 combinezoane din alea fabricate în China şi am fi pe drumul cel bun.

Bine, la ele, în scenariul ăsta, la costume din alea obligatorii mă refer, tot ar trebui să purtăm şi mască pe dedesupt împotriva nu doar a insectelor, ci şi a inamicului ălalalt, ştiţi voi, ăla invizibil, virusul în sine. Mie mi s-ar părea spectaculos, chiar dacă am văzut atâtea situaţii spectaculoase până acum. Până la urmă, orice criză este şi o oportunitate. Bogaţii ar face oricum ce vor, pe lângă şi mai mulţi bani, probabil s-ar retrage în munţi, că îşi permit, dar noi, populimea, s-ar putea să nu avem toţi privilegiul ăsta şi să îndurăm împreună nişte experimente pe noi făcute de nişte inşi care iau decizii fără să ştie, de fapt, dacă fac bine sau rău, dar sigur mulţi au de câştigat. Am făcut o listă bref cu avantaje şi dezavantaje aşa cum le văd eu, într-o situaţie ipotetică din asta. Am să încep, optimist, cu un dezavantaj.

Dezavantaj

Cel mai probabil, pe lângă echipamentele obligatorii sau de faptul că lumea care are o urgenţă la veceu va fi în chinuri, vom fi şi puşi să ne dezinfectăm când intrăm în casă. În loc să ne spălăm pe mâini, ne vom spăla pe mănuşi.  Apoi, sigur că vor putea exista şedinţe de dezinsecţie de 3 ori pe zi, cu nişte substanţe luate nu se ştie de unde şi cât au costat, în ce concentraţie se dau sau dacă nu cumva provoacă impotenţă la bărbaţi şi paranoia la femei: pe jos, cu băieţii ăia care cară în spate nişte butelii şi aparate care emit un zgomot de drujbă la 6 dimineaţa; din tulumbă, cu ăia care vin cu camionul şi dau din plin peste tot, pe la orele pânzului; după 12 noaptea, ca să nu se încurce traficul, s-ar pulveriza pe acoperişurile blocurilor de la înălţime mică din elicopterele unei firme private.



Avantaj

Ai putea să iei pe sub echipament ceva cu buzunar la piept. O să spunem cămaşă. Poate să fie şi hawaiiana aia  pe care ai urăt-o toată viaţa, că arăţi ca un cretin în ea, dar ai păstrat-o de gura nevestei, că a fost cadou de la ea.În buzunar poţi băga un recipient plin cu alcoolul tău preferat. În sfârşit, s-ar putea dovedi utilă, că poate are buzunarul de la piept suficient de încăpător şi de aproape încât să bei de acolo cu un pai care încape perfect de sub masca ta până în recipientul cu pileală. Şi aşa poţi să bei  peste tot, pe stradă, la teatru, la muncă, la coadă la permise, unde vrei. Că nu vede nimeni ce faci tu acolo. Toţi beţivii am fi avantajaţi, mai ales şoferii, mecanicii de tren şi piloţii.

Dezavantaj

"Alo, ce faci, fată? Stai, stai, nu-mi spune. Deci, sunt terminată! Toată ziua am umblat, am luat la rând toate magazinele din 4 mall-uri. Cu măgăoaia aia pe mine. Şi cu mască! Vroiam să găsesc ceva mai mişto, că eu pur şi simplu refuz să arăt ca toate proastele în fiecare zi. Ştiu, ştiu că nu arăt ca toate proastele, mă refeream la garderobă... auzi, tu ai chef de miştouri în dezastrul ăsta, nu înţegi ce se întâmplă??? Că mă ia depresia aicea, Mihaela! Am fost şi la magazinele de copii. Nimic. Totul alb, nici măcar ceva mulat sau pe pantalon scurt, aşa. Ai idee, oare costumele astea se pot vopsi?"

Avantaj

Nu te mai razi, tunzi, epilezi, nu mergi să spargi bani la coafor, nu-ţi mai faci unghiile, tenul, sprâncenele, nu-ţi mai smulgi cu penseta firele de păr din nas şi din barbă nici măcar dacă eşti femeie. Poţi să arăţi cum vrei pe sub costumul ăla, poţi să fii, de exemplu, gras, că nu îşi dă seama nimeni. Bine, asta era valabilă încă de pe vremea Carantinei I. Dar. Poţi, în sfârşit, să te gândeşti la chestii importante. Poţi să te gândeşti unde îţi petreci restul şomajului, ce faci cu viaţa ta sentimentală moartă, chestii din astea dure pe marginea cărora n-ai avut timp să meditezi când a început totul, că ai zis că nu ai timp să te gândeşti şi la ce faci pentru tine, şi la cum te cerţi cu alţii degeaba.

Dezavantaj

Cel mai probabil, într-o situaţie din asta, dacă eşti prins cu geamul deschis la casă, rişti să iei amendă. Va trebui să ai plasă specială la geam ca să îl deschizi, plasă aprobată de o comisie venită în control, formată dintr-un secretar de la primărie, un membru al forţelor de ordine, un şef de pe la Balş în persoană sau un reprezentant al unei firme agreate de el, plus un Consilier DSP pe Probleme de Instalaţii Rame Metalice. Cât stau pe la tine, se uită şi prin casă, că poate ai vreun laborator secret unde produci ţânţari. Să te ferească soarta de aşa ceva! Ai lua automat 60 zile de izolare în casă fără posibilitatea eliberării condiţionate şi ai fi hrănit de dinafară printr-o gaură în perete făcută de o bormaşină scumpă, luată şi mai scump de autorităţi.

Nici nu ştiu unde s-o încadrez pe asta

În sfârşit, ai arăta şi tu la prima întâlnire exact ca în poza de pe Tinder.  În combinezon. Şi şi cel cu care te întâlneşti, la fel ca tine. Atunci ţi-ai da seama că nu contează aspectul exterior, contează cine eşti. Că nu poţi fi sigură dacă-i el sau nu. În poze părea mai înalt. Dar chiar, dacă nici măcar nu e el? Dacă pe el l-o fi luat cu forţa prietena la un film despre dragostea în vremea unei catastrofe naturale şi el şi-o fi trimis vreun prieten la întâlnire în locul lui cum făcea lumea prin facultate şi-i trimitea pe alţii la examen în locul lor?

Tot din categoria de mai sus

Ne hlizeam noi când au început ăia de la bancă să ne roage să intrăm doar cu mască. Mă rog, şi cu haine, dar mai ales cu mască. Într-o etapă din asta ar fi şi mai tare. Poţi să fii oricine sub costumul ăla şi sub mască. Te duci oricând liniştit la ghişeu cu buletinul bunică-tii şi poţi să-i scoţi banii de înmormântare şi să-i bagi dup-aia la păcănele pe toţi. Probabil va înţelege, dacă mai aude. Îi zici: PENTRU NOI AM FĂCUT-O! SACRIFICII! Dacă nu-i convine, tu nu vei fi acolo să arunce cu telefonul după tine. Tu vei fi la distanţă sigură, la celălalt capăt al apelului video. Sau dacă ai un simţ al penibilului prea fin, poţi, din nou, să apelezi la metoda menţionată mai devreme şi să rogi un prieten să aibă conversaţia cu bunică-ta.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXVII)

E seară, după o zi complicată,  eşti cu prietena acasă, te bucuri şi tu de o bere şi un film.
-Trebuie să vorbim.
Tu te gândeşti: "iar vrea să vorbim. Ce am mai făcut?" Dai din umeri:
-Hai  să vorbim.
Te aşezi cu ea la masă, faţă în faţă şi începe războiul psihologic. Ea îl începe, vreo două minute nu zice nimic, aşteaptă să greşeşti şi se holbează la tine cu ochi în care simţi înţelepciunea vânătorului ancestral care prima dată îşi studiază prada, apoi lucrează cu capcane. Nu te mişca! Ai 85% şanse  să descoperi că orice ai spune e greşit. Las-o pe ea să vorbească. Spune-i maxim:
-S-a întâmplat ceva?
-Ştii bine ce s-a întâmplat. Trebuie să vorbim.
Tu, linişte, pauză. Te şi gândeşti: ." nu ştiu ce s-a întâmplat. Ce dracului s-o mai fi întâmplat?".
-Păi, nu vorbim? Uite, eu vorbesc.
-Nu, tu înţelegi greşit sau te  faci că nu înţelegi. Trebuie să VORBIM, Cristian. Pentru că noi nu mai vorbim.
-Uite, asta am observat şi eu, dar e adevărat că şi programele noastre sunt cam diferite. Io-s plecat o grămadă, asta e, când nu sunt eu plecat de multe ori eşti plecată tu. Dragostea cere sacrificii, Dana.
-Păi, eu nu fac sacrificii?! Dar tu nu dai nici măcar un telefon!
-Aşa e, eu n-am crescut cu telefon, îl folosesc mai mult pentru urgenţe şi chestii importante şi în general mă sună lumea pe mine, nu eu pe ei. Şi mai şi locuim împreună.
-Şi să-i dai măcar un telefon iubitei tale să-i spui că o iubeşti aşa.,  din când în când, nu e important?
-Dar de ce nu sună ea? Şi-n plus, îţi spun asta înainte să ne culcăm cam în fiecare noapte când sunt acasă.
-Da, dar ai spus-o vreodată în public?
-În public ce înseamnă? Să opresc lumea pe stradă şi să le zic că iubesc o fată, Dana, nu o ştiţi voi? Ştiu prietenii mei - e ceva, ştiu apropiaţii, ce să fac, să umblu cu tricou cu tine pe mine? Dar na, asta cu telefoanele, ţi-am zis, e şi chestie de educaţie şi e şi din pricina faptului că am treabă.
-Tu ai treabă non-stop.
- Îmi pare rău, nu ştiam că te deranjează. Am să încerc să mă las.
-Aha, faci şi miştouri acum. Băi, tu-ţi baţi joc de mine?! Ţi-a păsat vreodată de mine?!
-Păi, tocmai ziceam că-ţi spun că te iubesc de fiecare dată când ne vedem.
-Nu-i adevărat! Nu-ţi pasă, ăsta-i adevărul.
Începe să plângă cu sughiţuri.
-Nu ţi-a păsat niciodată. Asta ai făcut, te-ai gândit numai la tine! Doamne, ce-o fi fost în capul ăsta al meu când din tot clubul ăla cu bărbaţi adevăraţi, nu egoişti insensibili ca tine, te-am ales? Alcool, îţi zic eu ce a fost, alcool şi iarbă. Aşa-mi trebuie, dacă-s proastă. De fapt, proastă nu sunt. Am doar gusturi proaste la bărbaţi.

Oftează, îşi aprinde o ţigară, îşi mai deschide o bere şi fumează privind în gol. Şi începe să se întrebe prima dată pe ea însăşi, aşa, cu voce sfârşită:
-Ce mă fac eu cu ăsta? Ce mă fac eu cu tine, Cristi? Ce ne facem cu relaţia noastră?!
Tu te gândeşti: "ce să facem? Nu a fost aşa de la început? Mai putem să reparăm acum ceva, după nişte ani aşa? M-am săturat de discuţii din astea inutile." Dar nu îi spui asta. Îi spui, laşi de la tine, că nu mai suporţi:
-Bun. Uite. Eu promit că o să încerc să mă străduiesc mai mult.
-Promiţi? Încerci? Ce vorbe sunt astea? Şi oricum le foloseşti mereu. În viaţă, oamenii de succes nu sunt cei care încearcă. În viaţă, oamenii adevăraţi sunt cei care reuşesc!
-Auzi, lasă-mă cu citatele tale. Dacă stau bine să mă gândesc, în episoadele alea ale noastre când eu încerc să termin şi nu reuşesc, nu pari deloc nesatisfăcută de relaţia noastră.
-Doamne, măiculiţa domnului, eu încerc să vorbesc serios şi uite la ce-i stă mintea ăstuia, oameni buni.
-Uite care-i chestia, te rog să nu mai ridici vocea, că iar te trezeşti la uşă cu boşorogul ăla din apartamentul de deasupra care ţi-a spus că ţi-ai transformat casa în salon de rendez-vous. Şi mai e şi 4 dimineaţa, am vorbit, ştii că am mai multă treabă mâine, eu trebuie să mă culc.
-Dar nu am terminat de vorbit.
- Continuăm mâine, promit. Mi se închid ochii, trebuie să mă odihnesc.
-Deci, nu să ne odihnim, iar vorbeşti la singular, numai tu să te odihneşti. Vezi? Ce ţi-am spus eu? Eşti egoist. Numai la tine te gândeşti, la mine nu.
Ăla e un moment bun să loveşti.
-Ştii ceva, Dana? Să mor eu dacă nu mă gândesc acum fix la noi doi. La cum o să ne despărţim noi la un moment dat, cu uneori nu te mai suport. Te plângi de un an de zile că nu eşti fericită cu mine. Dar de ce te mai chinui? Te ţine cineva cu forţa? Hai să ne despărţim şi am terminat daravela, dacă tot zici că nu merge.
-Dar cine a spus că nu merge? Cine a vorbit despre despărţire? Eu vreau să E V O L U Ă M, Cristian.
-Bine, e v o l u ă m, aşa facem. Ne iubim, suntem puternici, hai că vedem noi cum facem. Dar eu mă bag în pat. Eu încep să evoluez de mâine.
Şi vine peste tine, se încolăceşte în jurul tău şi spune galeş:
-Hai că vin şi eu în pat.
-Hai în pat.
-Vreau să facem ceva special în seara asta.
După o şedinţă din asta de partid, mai fute tu, dacă ai chef. În cuplul ăla doar ea mai avea chef la ora aia.
-Dana... Mă doare capul.

Nebunie la mal

Malul mării noastre are ceva magic. Uneori bun, alte ori rău. Îar câteodată de-a dreptul nebunesc. Am auzit că zilele astea la Constanţa s-a schimbat data de renaştere a lui Isus Cristos. S-a amânat din motive tehnice. S-a hotărît un prea-sfinţint din ăsta că o facem noi mai lată altă dată. Şi data viitoare, toată lumea e invitată. Am mai văzut comportamente ciudate pe la mare de-a lungul timpului, şi nici nu mă refer la Vama Veche. De exemplu, am fost la o petrecere la mare pe un 1 august. Sărbătoream o zi de naştere care avusese loc în februarie, dar na, era în august era mai vară, era mai cald, şi cineva putea să-şi organizeze petrecerea aia pe plajă la care visase. Cu dj, cu de toate.

Eram în ceea ce părea o rezervaţie naturală, că era cam pustie. Dar nu am stricat nimic, efectiv am făcut o petrecere, am mai ars-o pe acolo vreo două zile, după care ne-am cărat. Şi să ştiţi că acolo se respectau regulile de distanţare de dinainte să fie la modă. Erau corturi doar câte unul pe la 100 metri distanţă de altele. Ce-am făcut noi acolo a fost o fiţă, ce se întâmplă zilele astea chiar mi se pare nebunie. Teo de la  Constanţa, în foamea lui de bani, mai are puţin şi ne spune că dacă nu ne prezentăm la paranghelia lui ne bate doamne-doamne, ca la copiii mici. Numai la lovele se gândeşte. Parcă ar fi Contabilul lui Dumnezeu. Aşre şi un şef la Bucureşti, pe Managerul lui Dumnezeu.

Parcă e un colindător din ăla din găştile alea de copchii care par fugiţi de acasă şi-s la fel de siniştri  şi gălăşioşi şi insistenţi precum Teo. Că oricum şi colindă în ce zi vor. Şi unii nici măcar nu se pricep, bagă acolo, fac experimente pe tine. Parcă unora îmi şi vine să le spun
-Ştiu urătura asta de dinaintea voastră. Vedeţi că o spuneţi greşit.
Dar cine riscă să-i apuce repetiţiile pe acolo şi să nu mai scapi de ei? Eu, când îi  văd, mă pregătesc pentru nişte minute de chin. Încerc să mă consolez cu vreun gând, dar pe lângă prezenţa lor acolo, cum era să fii copil şi să plouă afară mi se pare o amintire frumoasă.

-Haide, bă,şi-aşa merge trenu-ncet, măcar voi să lălăiţi mai repede!
Dar din nou tac, nu zic nimic, mi-e să nu risc vreun rap battle cu zurgălăi, să vadă ăia care dintre cântă mai repede. Şi ceva îmi spune că nici pentru alţi călători nu sunt prea populari, că remarc destule priviri date peste cap. Eu dacă eram mic şi eram staroste de comando din ăsta de cerşetori, nici nu mai uram. Intram doar eu în vagon cu două talgere în mâini şi spuneam:
-500 lei să nu urăm. Aveţi 10 minute să îi faceţi cheta, că la Buzău coborâm şi luăm intercity înapoi. Avem talgere, buhai, bici, tobă, capră şi saxofon. Dacă până la Buzău nu veniţi cu banii, intrăm peste voi şi cântăm până la Bacău.
Şi zbang, un foc de avertisment din talgere. Eu zică  ar funcţiona. Că şi acum pare cam şantaj ce fac ei acolo.

Dar să revenim la Angajaţii lui Dumnezeu, prelaţii noştri. Domne, eu zic să se adopte mai repede plata cu cardul şi online pentru slujbe şi gata. Toţi credincioşii ar avea card, ar câştiga şi băncile şi toată lumea. Şi nici nu ne mai înghesuim prin biserici, nu ne mai împiedicăm de babe care respectă cu sfinţenie regula aia cu obligativitatea poziţiei " în genunchi-ghemuit" în timp ce tu te uiţi după altceva etc. Totuşi, fără mersul la biserică rămânem, într-adevăr, fără o conexiune specială, pe care o ai, de obicei, doar acolo sau, eventual, la piaţă şi cam atât. Şi de obicei se întâmplă prin adolescenţă. Eu asta căutam în adolescenţă în timpul slujbelor: interacţiunea aia cu cineva ortodox, cam de vârsta ta, eventual care arată destul de acceptabil posibil încât să te poţi gândi ce i-ai face cât durează slujba aia.Că durează mai mult decât la colindători, e adevărat.

Îi sau le remarci imediat şi parcă simţi că aveţi ceva în comun deja. Poziţia e smerită, dar privrea nu minte şi îţi transmite de la distanţă, când te remarcă:
-Ştii, de fapt, mie îmi place în club, nu aici. Dar m-a adus familia cu forţa aici tocmai pentru că zic ei că îmi place prea mult în club.
Tu, venit că era imperios necesar să te prezinţi cu bunică-ta la sluja de duminică dimineaţa după mersul în club de sâmbătă seara, ce puteai să-i transmiţi înapoi tot din priviri?
-Şi la mine e la fel!
Şi parcă nu te mai simţeai singur în credinţa ta.

Revenind la plata (şi la slujba) online, cred că ar fi o idee bună, dar cred că o idee şi mai bună dacă am şi vota noi ce melodie cântă popa. Să facem un karaoke cu bărboşi în fustă. Dacă la Eurovision s-a putut, cred că se poate şi la noi. Că şi noi suntem europeni, nu? Bagi contul, faci plata, intri în videoconferinţă şi zici:
- Dragă Teo, e rândul meu la împărtăşanie. O ştii p-aia a lu' Stevie Wonder, I just called to say I love you? Frate, care-i faza. Eu m-am îmbătat şi o s-o sun pe fostă-mea şi să-i cânt melodia asta.  M-am înregistrat deja o dată, dar nu prea mi-a plăcut rezultatul. Bine, nici n-am condiţii aicea, imediat bate-n calorifer bulangiul ăla de la 3 care stă cu disperata aia. Hai să vedem cum o cânţi tu. Şi încă o rugăminte, părinte: dacă îmi place cum îţi iese şi te mai plătesc o dată, nu i-o cânţi şi lu' prietena mea din partea mea? Mă rog, fosta. Îţi dau eu numărul.

Eu şi robotul

Eram la Oslo. Să fi fost vreo 10 ani în urmă? Nu mai ştiu şi sper că îmi amintesc detaliile corect, era perioadă tulbure şi pentru mine şi eram într-un loc unde tocmai se petrecuse o mare tragedie. Oricum, nu mi-a dat Oslo bani, dar dacă ar fi să fac un top al oraşelor mele preferate, oraşul ăla s-ar bate pentru locul I cu şanse mari. Şi nu mă refer doar la cum arată clădirile. Mersesem la inaugurarea sistemului IT din spitalul universitar. Ajung la un moment dat să aştept liftul. Nu eram singur. Eram eu, două asistente sau doctoriţe, ce erau, norvegiene, plus un robot.

Robotul nu era un fel de android, aşa, ceva spectaculos. Era o ladă umblătoare. Treaba robotului era să care materiale prin spital, pe acolo. Era încărcat şi el afla automat unde trebuia să se ducă, cunoştea tot spitalul, ştia să recunoască un om în faţă pe hol şi să-i spună să se dea la o parte şi ştia să cheme liftul wireless şi să îi comande la ce etaj să-l ducă. Acuma, alea erau atât de bunăciuni, nişte nordice din alea, înalte, blonde, îmbrăcate aşa, sculativ, în doctoriţe, cu priviri de gheaţă şi totuşi zâmbitoare, exact cum îmi plac mie, încât nu mai ştiam la ce să mă uit. La frumuseţile alea sau la minunea tehnologiei de lângă mine?

Vine liftul, urcăm, ele se uită la mine, văd badge-ul cu Press şi se bagă în seamă cu mine:
-De unde eşti?
Orice întrebare venită din partea unor trufandale din alea ar fi fost una dificilă pentru un timid ca mine. Dar să mă întrebe fix de unde vin, la asta chiar a fost dificil pentru mine să răspund.
-Din România.
Am zis-o aşa, cumva, cu un sentiment de vinovăţie.
Şi ce zic ele:
-Ar trebui să vii aici toamna. Să iei un vas de croazieră şi să navighezi prin fiorduri. Aici toamna e superb.
-Voi sunteţi superbe!
Asta vroiam să le spun. Dar n-am avut curaj şi, în plus, oprise liftul la etajul la care eu şi robotul aveam treabă.

La pescuit

Eram la Periprava, pescuiam la răpitor. Locul ăla este o bijuterie a României. Super peşte, poate cel mai bun loc de bird watching din ţară, dar şi cu o istorie foarte încărcată. Cine ştie că în zona aia a fost o colonie de muncă silnică în vremea comuniştilor în care mulţi nevinovaţi au murit abuzaţi degeaba nu are cum să nu simtă presiunea. Eu o simţeam, dar venisem pregătit. Ne urcăm fiecare în barca lui şi începem să mulinăm. Acuma, trebuie să precizez ceva pentru necunoscători: există două feluri de pescuit. Ăla când spui acasă că te duci la peşte, dar, de fapt, tu te duci la peşti şi ăla când într-adevăr te duci la pescuit.

La pescuit e ca în paradis. Eşti cu băieţii, în mijlocul pustietăţii, pe malul bălţii, linişte totală, nu te supraveghează nevasta, pescuieşti şi bei. Cum pescuiam eu acolo, eu căutam ştiuci, dar dădeam numai de bibani. Buni şi ăia, frumoşi, mari. Dar la un moment dat dau de o scenă dură. Ceea ce părea să fi fost o pasăre mare, pelican sau gen, era făcută bucăţi, sânge peste tot. Mie îmi place să gătesc pasăre, dar ce vedeam acolo nu părea ceva de master chef, părea scena unei crime. Beau îndelung din sticla de curaj pe care o aveam la mine, i-o pasez şi lui Saşa, vâslaşul meu, să bea şi el şi îi spun ce îmi vine la gură:

- Ce dracu s-a întâmplat aici?!
- Ei. O lebădă. A mâncat-o codalbul.
Nu ştiu cât de aproape aţi stat de o lebădă, dar e o vietate destul de mare şi, dacă sunteţi beţi şi vă luaţi la bătaie cu ea, s-ar putea să descoperiţi pe pielea voastră că are forţa să vă rupă o mână. După asta, ghici ce s-a întâmplat. Că na, pentru noi, pescarii superstiţioşi, morţii aduc noroc. Am început să prind ştiuci. Dar în momentul respectiv, neuronii mei şi-au spus unul altuia "Mă, cât de puternică să fie pasărea aia dacă e în stare să omoare lebede? Ce câine, ce pisică? Ştu că-i ilegal, dar nu mai bine îmi iau eu un vultur codalb?"

Mail

Am primit un mail de la o doamnă profesoară, la adresa greşită, evident, cu titlul Română. Nu pentru mine era, clar, dar la mine a ajuns. Nu i-am răspuns, dar am dedus ceva. Se pregătea femeia să îşi facă lecţiile online sau gen şi încerca să îşi anunţe elevii. Acuma, o să fiu arogant, dar să încerci să mă înveţi pe mine română azi e ca şi cum ai încerca să înveţi o actriţă p0rno să sugă pvla. Băi, dar am apreciat efortul. Ca să parafrazez un clasic pe care nu îl cunosc, Immanuel Kant, but Immanuel tried.

Tot din cimitir

Într-o zi, la locul de joacă de la bloc, se dă anunţul:
-Bă, voi aţi auzit că s-a găsit un schelet în cimitir?
Un schelet în cimitir. Cine s-ar fi aşteptat? Dar na, eram copchii, părea o ştire.
-Ia hai să vedem.
Mergem toţi la cimitir, eram vreo 12, dar la intrare ne oprim. Nimeni nu avea curaj să intre, să verifice dacă e adevărată treaba cu scheletul sau nu. Dar mă hotărăsc să mă bag să văd. Aveam experienţă. Ştiam cimitirul, eram în clasa a patra, tocmai îi făcusem pe şoimii de-a doua pionieri la mausoleul de la Mărăşeşti, care are ditamai osuarul, aveam tot ce trebuie.
-Hai că mă duc eu. Ia zi-mi, unde-i scheletul?
-Păi, intri pe aleea asta, la cavoul ăla mişto de acolo faci stânga şi mai mergi puţin şi cam acolo ar trebui să fie.
-Hai că merg şi eu.

Asta a zis unu' dintr-a opta, mai curajos, aşa. Şi am intrat.  Ăilalţi se uitau la noi de parcă plecam în ultima misiune sau pe Marte, temători, aşa. Nici noi doi nu stăteam foarte bine cu nervii. Doi copii singuri în cimitir, pe o vreme din aia urâtă, apăsătoare, plumbuită ca în Edgar Allan Poe, deşi era cald afară, şi o linişte sinistră, purcedem.O luăm pe alee, facem stânga la cavou, mergem, mergem şi dăm de groapa respectivă. Într-adevăr, lângă un mormânt era o gropniţă din aia de beton, cu dala de deasupra dată la o parte, iar în ea era un schelet uman. Nu aşa cum te-ai aştepta, întins întru odihnă veşnică, mâini pe piept etc. Nu. Nişte oase grămadă, plus un craniu deasupra. Ne aplecăm, ne uităm la el, ne uităm unul la altul şi în momentul ăla cineva sau ceva face un zgomot. Am început să facem atletism instantaneu sincron, ca la olimpiadă. Ăilalţi, care nici măcar nu erau în cimitir, ne aşteptau la intrare, când văd că apărem pe alee în fugă, o iau şi ei la sănătoasa.

Nici măcar nu ne-au aşteptat la poartă. Ne-au aşteptat la vreo 500 metri mai încolo să ne întrebe ce-am găsit. În vremurile astea, ne-ar fi şi băgat în carantină 2 săptămâni.
-Ia zi, frate.
-Da, dom'le, era un schelet acolo. Dar am auzit ceva şi ne-am cam speriat, am fugit.
-Eeee, v-aţi speriat. Ia hai să mergem noi să vedem care-i treaba!
Şi mergem înapoi, intrăm prin altă parte şi identificăm nu scheletul, ci pe cel care făcuse zgomotul. Era un cumătru care cosea iarba de pe morminte. Ăla, când ne vede, ne ia:
-BĂI, CE CĂUTAŢI AICEA!?
Şi aruncă după noi cu coasa. Iar am fugit toţi.

Liliacul şi cimitirul

Mare parte din copilăria mea s-a petrecut cam pe lângă Cimitirul Nordic Focşani, dacă am compara distanţa asta, estimată de mine drept cam pe lângă, cu cât ai de mers de la mine, din Drumul Taberei, până la metrou. Aşa îi zicea lumea, Nordic, nu îi ştiu numele oficial. Dar eu şi băieţii mei din cartier, ca nişte adevăraţi exploratori ce eram pe la vreo 8-9 ani, ştiam oricum toate cimitirele din oraş, că îl cutreieram în lung şi în lat. Câteodată mergeam atât de mult încât, în termenii vârstei de atunci, mai aveam puţin şi descopeream continente noi.

Dar preferatul nostru era mereu Nordicul. Nu neaparat al meu. Preferatul meu era Cimitirul German din Focşani. O capodoperă, părăsită pe vremea aia, că nu îi păsa nimănui de nişte duşmani morţi în primul război mondial în anii '80, când eram noi copii şi învăţam la şcoală că le-am dat Basarabia la sovietici că ne-au ajutat să îi înfrângem pe hitlerişti în al doilea război mondial. Puterile Centrale, după ce şi-au luat-o rău la Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz, şi-au îngropat şi ele morţii la Focşani, ce să facă cu ei? Şi le-au făcut un cimitir care a rămas uitat de toţi, dar nu de mine, iar când mai ajung pe acolo vreau să îl văd din nou.

Oricum, nici Nordicul nu era rău deloc. Dimpotrivă. Era şi aproape, era şi mare şi avea cele mai bune fructe. Locul perfect să te joci şi să înveţi de pe cruci şi monumente chestii, nu ştiţi voi din astea, sunt pentru băieţii cărora le place istoria. Şi mai avea ceva: o pădure de lilieci. Lilieci plante, nu liliacul ăla, bietul animal pe care dă toată lumea vina şi mai are puţin şi cere să fie judecat la Haga pentru crime împotriva umanităţii. Cât vedeai cu ochii, cât un stadion întreg, jumătate de cimitir sau cât era, era plin de tufe imense de liliac. Ne jucam pe acolo şi, mai ales când înflorea, era aromoterapie curată. Eu mă simţeam ca în rai când mă duceam în cimitir, deşi nu eram mort.

Până într-o zi. Mă duc în ziua aia să mă văd cu băieţii în cimitir şi descopăr o imagine, cum să zic, dezolantă e puţin spus. Aduseseră ăia puşcăriaşii şi i-au pus să defrişeze, să taie toţi liliecii, să facă loc pentru morţi noi. Ce lovitură! Aş fi preferat un 4 la matematică şi o bătaie ca în codrii verzi de brad decât să văd imaginea aia. Dar era prea târziu. Puteam să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea şi printre cavouri, dar nu mai aveam niciun chef. Am plecat cu un nod în gât. Atunci am realizat că sunt un fel de ecologist. Mi-am promis că atunci când o să ajung eu bătrân şi bogat, îmi fac eu plantaţia mea şi o să fiu un Ion Ţiriac al liliecilor. Fără cimitir.

Cu tot cu popa

Intru azi într-o bancă, aveam treabă, de scos nişte bani, ceva mai mulţi decât îţi dă bancomatul. A trebuit să mă îndepărtez binişor de casă, că filiala de lângă mine e închisă momentan. Ce mişto e afară! Paranteză: mai nou, nu ştiu alţii cum simt, dar de când ies mai rar, de fiecare dată când o fac îmi dau seama ce frumoase sunt femeile. Dar mai observ ceva la bărbaţi, de data asta. Înainte, lumea vorbea de frizuri la modă. Acum e la modă să fii tuns şi atât. Piloşii dracului. Am încheiat paranteza. Intru mascat în bancă, normal, că acum asta se poartă, dacă tot vorbim dă feşăn. Şi descopăr că sunt singurul client.

Eram eu şi două angajate, doamne între două vârste, atât, o casieră şi o altă lucrătoare bancară, nu ştiu exact cum se cheamă postul ei. Fără geamuri, fără nimic între ele sau între noi, pur şi simplu două birouri. Există mai multe măsuri de siguranţă la primărie decât în banca aia. Mi-a trecut prin cap "băi, oleacă de bătaie ştiu, dacă îmi pun mintea şi trupul cu aceste două cetăţence, plec cu toţi banii din locul ăsta". Nu sunt genul, dar îmi imaginam scenarii, aveam timp, ştiţi că hârţogăriile astea durează. N-am reuşit să mă duc prea departe cu gândurile, că m-a prins şi m-a amuzat teribil conversaţia dintre ele.

Am mai zis, nu geamuri, nu bariere, nu nimic. Una îmi procesa actele şi vorbea cu cealaltă:
-Doar o linguriţă de argint?
-Da, doar una, păi câte? Bine, mai e şi una de aur, dar aia e pentru altceva.
-Şi cum facem? Că cică trebuie să avem 8 metri pătraţi!
Eu mă gândeam "trebuie să ai 8 metri pătraţi tu sau spaţiul?"
-Nu 8 metri pătraţi, 8 persoane.
-Păi, au ăia mâine botez, cum, 8 persoane? Cu tot cu popa?

Atunci m-am hlizit, nu m-am mai putut abţine, iar ele şi-au amintit că nu sunt singure acolo. Ne-am terminat treaba şi eu am plecat, deşi aş mai fi stat să asist la conversaţie. Delicioasă. Cred că dacă îmi dădeam masca jos şi le spuneam că sunt hirotonisit şi că le împărtăşesc eu, oricum plecam cu mai mulţi bani decât cerusem de acolo, mi-i dădeau ele de bunăvoie şi din credinţă. Că şi aşa, în afară de faţă de hoţ de poşete am şi faţă de seminarist, chiar m-a întrebat cândva o fată de popă asta, se pare că părerile sunt împărţite.

Hai, că o zic eu

Sătulă de atâtea înjurături din partea oamenilor care ştiu pe ce lume trăiesc, Ograda Constituţională s-a hotărât să treacă de partea poporului şi să îi scape de amenzi pe toţi. Să ne trateze ca pe nişte dobitoace şi să ne ia de idioţi, să profite de situaţie, să câştige acum puncte, să calce pe cadavre ca să dea ea bine, de parcă ar candida la alegeri. Na, ca absolvent de drept la bază, pot să zic că riscăm să întrăm într-o demenţă totală. Trebuie să schimbăm ceva.

4 femei

Poza

Maria:
-Eu stau aici.
Fotograful:
-Deci, întinse în iarbă, aşa, nu?
Mihaela:
-Dar de ce tu aici?
Maria:
-Că aşa îmi stă mie mai bine.
Magdalena:
-Dar cine v-a făcut pe voi şefe? Pe noi nu ne întrebaţi?
Miruna:
-Mai stăm mult aşa?
Magdalena:
-Ia stai puţin. În primul rând, nu îmi spune mie o tocilară ce să fac. Habar nu ai ce înseamnă, nu ai dreptul să dai lecţii la alţii. Toată viaţa ai stat numai cu nasul în cârţi, de-aia stai tu în partea aia, că ţi s-a mutat şi nasul din loc de la atâta citit numai cu ochiul stâng, că la dreptul ai dioptrii -7.
Fotograful:
-Doar o secundă trebuie să zâmbiţi şi terminăm, promit.
Mihaela:
-Mda. O curvă şi o proastă se ceartă.
Maria:
-Tu vorbeşti? Îţi aminteşti cum povesteai când au fost colegii ăia doi la tine acasă într-a unşpea şi...
Magdalena:
-Vrei să ajungem aici? Mai ştii când te-au încuiat în bar ăia singură cu ei toată noaptea?
Miruna:
-Hai, gata, că aşa, dacă e să vorbim despre asta, şi pe Maria au trimis-o ăia de la hotel noaptea dezbrăcată.
Maria:
-Bine că le ştii tu pe toate, normal, dar nu ştii să stai într-o poziţie.
Miruna:
-Bine că nu ştiu eu normal şi ştii tu oral!
Fotograful:
-Fetelor, poza durează o secundă. Bun, 4 femei împreună nu se înţeleg întotdeauna. Dar înţelegeţi-mă şi pe mine. Diseară am botez la Baraolt, deja se face întuneric, pierdem lumina, haideţi acum.
Mihaela:
-Hai. Dar după ce termini cu botezul, mâine sau când ai tu timp, nu treci pe la mine? Am de făcut nişte poze. Nu pentru mine. Pentru un prieten.
Miruna:
-Pentru care dintre ei?
Magdalena:
-Eu prima!
Fotograful:
-Haideţi, zâmbiţi şi vă fac poza. Uite, vă spun un banc. Atunci când ursului i s-a spus (şi chiar vă rog să nu vă luaţi la bătaie chiar acum) că a apărut în ţara noastră bere cu numele lui a zis "oau, a apărut bere Dănuţ?"

Poză

Ce se întâmplă

Să îi spunem ficţiune

Mai demult, arbitram la centru un meci de arte marţiale, de campionat mare, într-un loc din ăla semnificativ pentru istoria noastră. Un oraş plin de  importanţă, pe lângă o câmpie a unei mari adunări naţionale. La un moment dat, unul dintre participanţi ia un şut în gură de toată frumuseţea. Intervin instantaneu, opresc lupta şi încep să îl număr, dar numai până pe la 3, că îmi dau seama că era destul de grav, nu mai era nevoie să continui eu cu număratul, că se bălăngănea ca o pendulă. Îl iau în braţe cu stânga, să îl ţin în picioare, să nu cadă în cap şi să îşi rupă gâtul pe acolo, în timp ce cu dreapta făceam semn echipei de ambulanţă să vină să îi facă ce avea de făcut în cazuri din astea.

Mă rog, au mai fost şi alte meciuri, se termină campionatul şi seara, după, mergem la cină împreună. Organizatori, sportivi, antrenori, arbitri, invitaţi, toată lumea. Ăsta scăpase nevătămat fizic, se ameţise puţin şi cam atât. Îşi revenise, cel puţin aparent, aşa că era la masă lângă mine. La aceeaşi masă cu noi, pe partea opusă, erau nişte maghiari de la noi din ţară. Nu ştiu dacă aveţi idee, dar mulţi practicanţi de sporturi din astea în România sunt de etnie maghiară Se pare că ei apreciază mişcarea  şi artele marţiale mai mult decât noi, majoritarii. Iar ei vorbeau între ei în maghiară. Ăsta, cică mare apărător al patriei de meserie, se trezeşte vorbind în gura mare:
-Dar de ce vorbesc între ei în ungureşte?

Am luat foc pe loc. Mâ gândeam "bă, dar futu-ţi morţii mă-tii să-ţi fut, că  tocmai ţi-am salvat viaţa acum 3 ore, că dacă mai lăsam meciul să meargă câteva secunde mureai acolo, că te umplea ăla de picioare în dinţi, cum îţi permiţi să vorbeşti aşa?! Nu ţi-a ajuns KO-ul ăla de mai devreme, mai vrei unul? Tu ar trebui să aperi patria, nu eşti în stare să te aperi nici pe tine şi tot tu eşti cu gura mare? Eşti din Vaslui, tu păzeşti Moldova de Moldova, câţi unguri ştii tu?"Dar am realizat.  El era educat să urască pe toată lumea. El ditamai ofiţerul, eu ditamai arbitrul, ambii cu funcţii, vezi-doamne, oficiale, ne vedea lumea, eu nu mi-am permis să fac asta în public. Dar mi-a fost foarte ruşine pentru comportamentul lui.

Tot îmi arog autoritatea, îl iau deoparte şi îi zic ceva discret:
-Bă, dar nici măcar între ei nu îi lăsăm să vorbească pe limba lor?
-Dar sunt cetăţeni români!
Nici măcar nu a apucat să termine de zis, că mi-am amintit altceva. Prin 2002, un mare domn secui îmi povesteşte ceva:
-După revoluţie, prin anii 1990, am plecat la muncă în Ungaria. Acolo, la un moment dat, patronul îmi spune dă-te mai încolo, ţărane.
-Dar de ce mă faci ţăran, că eu sunt ungur.
-Tu nu eşti ungur, tu eşti jitan.

Aşa că omul s-a întors în patria lui, România şi a devenit mult mai bun prieten cu noi, românii, poate, decât suntem noi unii cu alţii. El mi-a salvat viaţa la un moment dat, aş putea spune. Poate că nu e locul acum şi aici să fim duşmani unii cu alţii. Hai să nu ne certăm acum. Ştiţi ce spuneam, mai demult, despre Ştefan cel Mare? Ciceul şi Cetatea de Baltă erau ale lui. Adică Ţinutul Secuiesc. El, ţinutul, istoric, aparţine Moldovei. S-au sacrificat secuii pentru Moldova în bătălii cât au putut, au fost aliaţii noştri. Măcar cu atât le suntem datori noi, ţara asta numită azi România, cu solidaritate. Pentru că şi ei sunt ai noştri, şi noi suntem ai lor. Dar aici nu vorbesc doar de o problemă închipuită dintr-o ţară mică. Aici nu ne luptăm între noi. Ne luptăm împreună, toată planeta, cu o problemă mai mare.

Prostul

Dacă treceţi printr-o zonă cu magazine mici şi vedeţi pe unul cu mască stând aşa, degeaba, în faţa intrării unei astfel de unităţi comerciale, ca un prost, s-ar putea să mă vedeţi pe mine. Eu aşa fac. Mă folosesc de virtutea numită răbdare. Dacă văd că-s mai mult de 2 clienţi plus doamna sau domnul de la tejghea înăuntru, aştept să se mai elibereze, dup-aia intru. Nu pentru că aş vrea eu să rămân singur cu vânzătoarea şi să îi spun vreun secret sau ca să jefuiesc alimentara. Pur şi simplu sunt şi eu de acord cu ideea că deocamdată ar fi bine să evităm aglomeraţia, înghesuiala.

Dar mereu apare câte unul care vede bunul simţ drept prostie. Vine, aşa, aproape lipit de mine, la ceea ce consideră el că e un metru jumate şi se holbează înăuntru, în magazin. Na, asta e, unii au metrul jumate mai mic. Se gândeşte, sau consideră, că de gândit nu ştiu dacă-i vorba, că încape şi el şi se bagă în faţă ca un neam prost, grămadă peste ăilalţi clienţi, acolo. Când mi se întâmplă chestia asta, încerc să mă alin cu ideea că uite, încă un candidat la Darwin Awards. Stând degeabai, ai mintea liberă. Îţi şi pui problema ce o fi în capul ăluia când te-a văzut stând acolo. O fi ceva gen "bă, ăsta o fi stând aici, în usă, paznic, a ieşit să se uite la cer în faţă la non-stop, ce o fi cu el? Hai că mă bag, că io am treabă.?"

Sau poate-i vorba doar de tupeu jegos şi inconştienţă. Unora parcă nu le-a păsat niciodată de alţii. Şi nici de ei înşişi, până la urmă. Poate îşi zic lasă, mă, că-mi plătesc proştii ăştia tratamentul, dacă e ceva. Uită că suntem muritori şi s-ar putea să fim muritori mai rapid în vremurile astea  şi să luăm şi pe alţii cu noi. Iar acum se vede asta mai mult ca niciodată. Cum spuneam, poate unii zic că stau ca prostul la intrare acolo. Mie îmi place să cred că eu ştiu cine e adevăratul prost.

Să nu vă fie frică

Ştefan Cel Mare, care era, de fapt, mic, ca mine, folosea o tactică mişto. Şokdovenii lui o învăţaseră de la tătari: întorsul în şa. Adică, te duceai spre adversar, fentai un atac călare, cum ar veni, ăla vroia să vină peste tine, după care o luai la fugă şi-l plouai pe duşman cu săgeţi din fuga calului, pe retragere, în timp ce calul tău alerga, iar tu îl călăreai cu spatele înainte. Distanţă. Asta e ideea. Erau şmecheri moldovenii pe vremea aia, deşi erau puţini. O să dezvolt când om avea timp tema Ştefan Cel Mare, acum doar încerc să o pun în context.

Tipul ăsta era cel mai mare proprietar de pământ din Transilvania pe vremea lui Matias Corvin, ca să vă  faceţi o idee, că e şi la modă discuţia. Nu am găsit asta în nici măcar un manual de istorie, ci în alte surse. Nu avea pâmânt doar în Ardeal, avea şi colonii, gen Mangop, s-a însurat cu o babă urmaşă de-a împăraţilor bizantini, că el vroia să recucerească un oraş numit Constatinopol, căzut în mâinile turcilor nu cu mult înainte să vină el pe tron la el în ţară şi încerca să îl revendice, dar nu avea resurse. Băi, moldovenii erau şmecheri. Se îmbătau înainte de fiecare bătălie şi nu le era frică, spuneau că numai Dumnezeu hotărăşte cine moare.

La un moment dat, Ştefan pierde bătălia de la Valea Pulii Mele. Confruntat cu armata otomană în toată splendoarea ei, vreo 100.000 inşi, măcelăreşte şi el cât poate, după care se retrage. A lăsat să îi acopere retragerea 200 (două sute) de călăreţi. Ăilalţi, inamicii, acuma, nu mai erau 100.000 după o zi în bătaia tunurilor lui Ştefan într-o ambuscadă aşa cum ştia el să organizeze. Dar nici puţini nu rămăseseră. El fuge cu ce mai avea, pierduse 37 boieri din sfatul ţării, iar ăia 200 călăreţi pe care i-a lăsat în urmă au ţinut toată armata aia otomană, în frunte cu sultanul, ocupată o noapte întreagă. Şi la distanţă, Dacă nici ăla nu e curaj, înseamnă că nu cunosc eu semnificaţia termenului.

Aşa e şi acum. Asta nu înseamnă că trebuie să ne apucăm toţi de bătălii. Cea mai importantă bătălie e cu noi înşine.Şi eu m-aş apropia de nişte fete mult mai mult ca altă dată, dar #rrezist.

Cred c-am s-o salvez pe Eva

Eva e o pisică. O ştiu de ceva timp, o vedeam mereu când veneam acasă pe un pervaz de geam, la parterul blocului. E portocalie, aşa, simpatică rău şi pare foarte cuminte şi prietenoasă. Zilele trecute am făcut cunoştinţă, adică am aflat cum o cheamă. Intram în bloc după o şedinţă de cumpărături pe propria răspundere (nu ştiam că aveam să ajung la un moment dat aşa pasionat de shopping) şi ea a venit la mine pe scări în jos, aşa. Ne-am oprit faţă în faţă, ea se dădea pe lângă mine, deşi nu arătam chiar a om, eram echipat până în gât, mască, mănuşi, bagaje ciudate în mâini, cutare. Uşa de la bloc se închide încet, ea e animal de apartament, încercam să n-o las să iasă. Am reuşit.

În mod normal, aş fi mângâiat-o. Dar veneam din supermarket, pusesem mănuşa pe o grămadă de chestii şi auzeam cum o cheamă stăpânele înapoi, mamă şi fiică. Îmi zic eu însumi băi, nu o ating acum. "Eva, hai sus". La mine acasă, până la parter trebuie să urci nişte scări, de asta zic că spuneau doamna şi domnişoara hai sus, deci vă rog să nu vă gândiţi la alte prostii. Pisica nu arăta foarte interesată de chemările înapoi. Mai degrabă părea că vrea să mă cunoască mai bine pe mine. M-am gândit lasă, trece şi nebunia asta şi ne facem noi prieteni, Eva.

Ar fi prima mea prietenă din bloc. Ca să vă faceţi o idee despre relaţia mea cu locatarii din această clădire cu 6 scări, după 6 ani de stat aici, este prima vecină pe care ştiu cum o cheamă. Mint. Mai e şi Doru, domnul, să-i spunem aşa, de la administraţie. M-am dus înainte de paşte să plătesc întreţinerea şi aşa l-a strigat nevastă-sa, Doru. El, în afară de casier sau cum s-o fi chemând ocupaţia lui la asociaţie, este de meserie taximetrist antipatic. Pe lângă el, Eva pare o fiinţă înzestrată cu sentimente umane. Deci, dă-l în pula mea pe Doru. O prefer pe Eva, că am impresia că mă înţeleg mai bine cu ea.

În seara asta, după somnul de frumuseţe până târziu, mă trezesc într-o hărmălaie generală. Căinele ăla care trăieşte cu ideea că păzeşte el centrala termică de peste drum lătra ca un dement, un copil urla disperat şi plângea în hohote ceva gen adu-o înapoi. Nu înţelegeam nimic. Ies la geam să fumez o ţigară şi îmi dau seama ce se întâmplă. Eva reuşise să evadeze.
-Mamiiii, adu-o înapoi!!! Pisiiii!
-Nu o văd! E întuneric!
-Ba da, uite-o acolo! Piiis!
-Las-o în pace, că o chem eu!

-Dar e pisica mea!
-Da, dar tu o chinui!
-Piiis, pis pis!
-Nu o mai chema! Nu vezi că de tine fuge?
M-a cam lovit asta. Mi-a adus aminte de copilărie. Eu, fiind cam din prima generaţie încălţată din familie, ştiam că animalele sunt bune doar de sărbători, în rest, trebuie să păzească casa, dar numai de afară. Aşa că am simţit că am liber la experimente pe ele. Nu m-a învăţat nimeni că au şi ele suflet şi că simt şi ele durere, cam la fel ca mine. Mi-au trebuit ani să realizez asta. Dar.

De când am ajuns la acel punct, am avut o relaţie cu totul altfel cu animalele. Poate şi ele cu mine. Or fi având ele un simţ aparte care detectează la oameni sentimentul de vinovăţie. Cert este că mă împrietenesc mereu cam cu toate, oricât de antisocial s-ar purta ele cu alţii. Am avut şi eu după acel moment animale de companie, atâtea câte am putut. Dar, de exemplu, dintre fostele mele, de multe ori am regretat relaţia cu acele pets ale lor, nu cu ele şi am uimit pe unii prezentându-mă cu animalul lor în braţe, deşi respectivii cu care făceam cunoştinţă atunci, gen virtuali socri, ştiau că, în general, nu te puteai apropia de ele fără să încerce să te omoare. Mai ales pisici.

De asta zic. Acum, când mă gândesc, dacă aş avea de ales între a-l salva pe Doru sau pe Eva, aş alege să o salvez pe ea. Şi tot aşa, amintindu-mi momentul şi felul în care se purta cu mine, parcă îmi trece prin cap că dacă ar fi ştiut să vorbească mi-ar fi spus SCOATE-MĂ DE AICI. Şi nu e vorba de fugit din carantină. E vorba de fugit de acasă. Pur şi simplu ştiu cum e să fii maltratat tu şi să maltratezi animale mici şi nu mai vreau să treacă şi altele prin ce le-am făcut eu unora sau alţii mie mai demult. Dacă o mai găsesc pe Eva venind la mine fugită de acasă cred că o iau la mine şi nu o mai returnez.

Editorial care nu ar putea să apară niciodată nicăieri într-o revistă, pe motiv de limbaj şi altele

Am văzut zilele astea multe (de)zbateri. Încercând să găsesc ce aveam nevoie recent pentru un alt material, am dat peste tot felul de păreri. Unele ok, altele nu. Totuşi, cifrele m-au impresionat mai mult decât opiniile, dar mai ales viteza cu care se schimbau aceste cifre şi încă o fac. Nu ştiam ce să le spun oamenilor. Trecem printr-o perioadă de incertitudine în care publicul se simte mai ok dacă aude numere. Chiar şi aşa, am continuat, însă timpurile prin care trecem acum şi reacţiile altora m-au forţat să zic şi eu ceva. Nu e prima dată când trecem printr-o criză. Uneori înainte, alte ori după, dar o criză tot te loveşte aşa, într-un fel aparte, oricine ai fi. Deşi nu pe toţi la fel.

Am fost la Oslo foarte repede după ce a omorât nebunul ăla 77 oameni, am fost în Reina, în Istanbul, nu chiar cu mult înainte să strice un alt dement un revelion provocând 37 decese cu un AK.  Uneori, m-am dus în locurile alea să văd ce se întâmplă sau ce urmează împotriva sfaturilor familiei mele. Am fost în ianuarie la Frankfurt unde ştiam că urma să fiu înconjurat de asiatici 3 zile, deşi ştiam ce începuse şi îmi făcusem o idee depre ce urma. Aveam o datorie, eram jurnalist, eram pe treaba mea. Trebuia să îmi fac datoria, să aflu ce se întâmplă. Te duci, îţi controlezi emoţiile, îţi faci treaba şi pleci, eu aşa am văzut-o întotdeauna, nu contează dacă e periculos sau nu, ori dacă va deveni periculos altă dată.

Dar când am început eu, mai demult, să ies din ţară mai des, mai cu jobul, mai cu sportul, m-am izbit în primul rând de xenofobie. Aoleu, român, îşi dădeau ăia cu palma peste frunte, ce ne facem cu ăsta. Uneori, aveam nevoie doar de minute, alte ori a trebuit să lucrez ani la rând cu străinii să le arăt că sunt un tip ok şi ştiu ce fac, ba chiar mai bine decât alţii. S-a lăsat şi cu premii şi sunt mândru nu cu ţara mea, ci cu felul cum am reprezentat-o eu. Am fost la concursuri afară de unde singurul român care s-a întors cu premiu am fost doar subsemnatul. Cu unii străini am legat prietenii pe viaţă, şi nu pe vorbe, ci pe ceea ce am făcut. Dar recunosc, m-a frapat faptul că, provenind din ţara asta, pricepându-mă la ceea ce făceam, că nu mă trimitea patria degeaba, ca pe alţii, plecam la început cu un handicap. Eram român, ăsta era dezavantajul meu.

Eu provin dintr-o familie de emigranţi, deşi nu am fost eu emigrant niciodată. Am avut mereu contact într-un fel sau altul cu diaspora, oricum. Ce am văzut după ce am intrat în UE şi s-a dat drumul la vize a fost alt tip de xenofobie: români contra români. Cei plecaţi prin anii 1990 erau foarte deranjaţi de cei ajunşi după 2007 sau cât a fost: vai, vin toţi înfractorii aici, în vest, ne fac de râs, vin toţi sclavii şi strică piaţa, muncesc pe nimic etc. M-a durut să aud asta. M-am supărat atunci. Simţeam că noi, ăştia rămaşi acasă, care n-am avut curaj să plecăm mai devreme (if ever) şi să sărim din viză, cum se spunea, suntem un fel de suboameni. Pe de altă parte, nici cei rămaşi acasă nu se lăsau: aţi uitat limba română după 6 luni de şters la cur boşorogi pe acolo. Toată lumea iubea pe toată lumea.

Şi acum asta. Sfântul Covid. Parcă nu mai judecă nimeni normal. Aud întrebări, care mai de care mai tâmpită. “Dar de ce vin atâţia acasă? Primimi toţi hoţii înapoi? Unii sunt bolnavi! Dar de ce îi lăsăm să plece la sparanghel? Suntem sclavii altora?” Hotărâţi-vă. Ori vin, ori pleacă, nu îi putem lăsa aşa, undeva în eter, pe oameni, indiferent de direcţia în care o iau. Eu spun că orice ar face, să îi ţinem 2 săptămâni deoparte, până le vin rezultatele la 2 teste, după care mai vedem. Nu comentez ce s-a hotărât prin forurile alea înalte unde s-a discutat despre asta, dar cred că decizia a fost simplă şi dură: ţara are nevoie de bani, iar diaspora îi face. Oamenii aceştia fac un sacrificiu şi îşi asumă un risc pentru ei, pentru ai lor şi pentru ţara lor. Nu cunosc nici un român plecat afară care să nu fi trimis valută înapoi acasă.

Mai sunt vreo două lucruri de spus. Dăm de mâncare întregii Europe. Cum, că nu avem voie să riculăm, vor zice unii. Într-o ţară în care cam toţi vor să respecte doar restul regulile şi cam toţi se consideră excepţii, poate ar trebui să învăţăm nişte cuvinte noi. Derogare, de exemplu. Hrănim Europa. Mai demult, ne plăngeam că nu mai suntem grânarul Europei. Suntem sparanghelistul Europei. Pe banii ei. Şi ar trebui să jignim mai puţin diaspora, mai ales acum. Sunt cei mai mari investitori în ţara asta. Nu străinii, nu corporaţiile, nu nimeni. Ei şi noi.  Şi nu vă lăsaţi păcăliţi de politicieni zilele astea. “Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor.”

Korona

File de jurnal de campanie fictiv

Reporter de teren:
-Dom'le, cum abordaţi problema Covid?

Maricel Luptătoru, om de afaceri, Ferentari:
-Păi, noi facem aicişa un grătar. Da' să vină. Îi am aici pă băieţii mei, uită-te puţin ce brand am. Când dau cu el, nici iarba nu mai  creşte. Să vină şi el, şi garda, şi cine mai vrea. N-are ce să ne face.

Specialist în sănătate, Bucureşti:
-Da. Nimeni nu mai plăteşte taxe, întreţinere, rate, pensie alimentară şi asigurări ori despăgubiri. Statul se va ocupa de tot. Vom muta toţi bătrânii în nişte locuri speciale, pentru siguranţa lor.

Ivan Ivanov, lucrător piscicol, Mila 23:
-Eu mă protejez de virus cu spirt. Dimineaţa, la 3, iau o sticlă de jumătate de spirt medicinal şi încă una de suc de zmeură. Le amestec. Una o beau eu, una o bea colegul meu Grigorie şi după aia mergem în baltă. Dar vreau să le urez pe această cale un paşte fericit tuturor creştinilor pe rit vechi. Doamne ajută!

Nelu Vasilescu, poliţia locală:
-Le transmit tuturor infractorilor să fie foarte atenţi în aceste zile. Orice abatere va fi aspru sancţionată. Respectarea legii se va asigura, iar acolo unde situaţia degenerează, nu vom ezita să trimitem Forţele de Intervenţie cu Nevoi Speciale.

Istvan Fekete, Miercurea Ciuc:
-A Corona vírust illetően véleményünk a következő: ezer éve vagyunk itt. Románok, magyarok, mindannyian Erdélyből származunk. Egy ázsiai vírus? Itt nincs rá szükség. Szeretjük hagyományainkat, ugyanazokat akarjuk tartani és egyedül maradni. Hagyja őket a vírusukkal, ahová akarják, de nem itt.

Marian, politician local, Focşani:
-E o chestie politică, dom'le. Io ce vreau să vă spun, lăsaţi-mă un pic. Eu zic să lăsăm deoparte politicianismul şi să rezolvăm problema pe plan local aşa cum ştim noi mai bine. Păi, e posibil să lase prefectul 1 milion jumate de oameni în ţară toţi odată? Mulţi sunt bolnavi. Ce vreau să vă spun. Păi, ce facem?

Eu:
-Frate, nu aveau Corona la magazin. Am luat Timişoreana la cutie. Am luat 19, că atâtea încăpeau în rucsacul ăla mai mare. Trebuia să ies din casă măcar un pic, că nu mai puteam. Eram sătul de stat degeaba, de lins pe ciocan ca un câine, de fapt, ce zic eu aici, câinii sunt mai norocoşi ca mine la cât de des îi plimbă ăştia. Bine, nici eu nu stau degeaba, bag flotări şi de toate de o să ies din izolarea asta cu un trup de zeu grec. Cu corpul ăsta, dacă o ţin în stilul ăsta cu antrenamentul, îţi dai seama, la vară fut.