Eu şi poliţia româncă

sau suspectul de serviciu

Băi, că v-am promis ceva. Mai ales pentru oamenii care-ţi explică ţie ca în situaţia aia de căcat în care ai fost tu ei fac şi dreg şi învârt şi le zic ei ălora ce şi cum... Mda. Hai să vă zic eu una de acum vreo 9 ani, aşa, pe vremea când n-aveam calculator acasă şi-o ardeam mai mult prin internet cafe-uri. Pregatiţi-vă, e lungă, dar merită.

Pe la un 3 noaptea, aşa, plecam de la la un net din ăsta şi-o luasem uşor spre staţia de taxi să mă duc acasă. După vreo 50 de metri, frâne puternice în spatele meu: o maşină de poliţie. Din ea sar 4 inşi pe mine (io am 1,64 şi cred c-aveam vreo 50 de kile pe vremea aia). Mă, te-am prins, futu-ţi dumnezeu’ mă-tii!!! Jap! Un capac după ceafă: lasă-n gâtu mă-tii ţigara aia din gură! Am scuipat-o, ce era să fac. Ţup în maşină, cu maşina aia am mers la alte maşini, unde m-au dat jos, m-au înconjurat mascaţii, mi-ău făcut percheziţie şi m-au urcat într-o dubă, în spate, cu un singur agent cu o faţă de boxer, aşa. Pe drum spre poliţie, îl intreb:
-Da’ ce s-a întamplat, de ce m-aţi luat aşa de pe stradă?
- Eh, las’ că-ţi zic io ce s-a întâmplat, mi-a răspuns el, stoic.
Avea o resemnare în el, ceva gen “baaag pula, iar mă duc târziu, obosit acasă la nevastă că tre’ sa stau acuma juma’ de noapte să-l bat p-ăsta...”

La poliţie era tunel la intrare. Tunel de oameni. Toţi imi făceau galerie “ooo, bine-ai venit, ăsta-i AN-u’ lu’ nu ştiu cine” etc. Mă bagă într-un birou. Unu’ mai şef p-acolo începe:
-Cum te cheamă?
-Cristi.
-O, tizul meu. Măi Cristi, tu ai mai făcut puşcarie?
Am îngheţat. Mie mi-a sunat întrebarea altfel, “mai”, ăla, parcă sugera o continuare, ceva gen “... că sigur ai să MAI faci”.
-Nu.
-Foarte bine, deci, eşti primar. Uite cum facem, ia tu foaia asta de hârtie şi începe să scrii ce-ai făcut. Cu cât scrii tu tot mai repede, cu atât scapi mai ieftin, că asta e, eşti la prima faptă, o să fie lumea mai înţelegătoare.
-Dom’le, n-am ce să scriu, că eu n-am făcut nimic.
-Bun, atunci scrie aşa: subsemnatul cutare-cutare, în noaptea de (cât pula mea o fi fost atunci), am fost surprins de organele de poliţie...
-Am fost surprins? Am fost surprins mergând pe stradă, domnule, ducându-mă acasă.
-Bine, scrie alfel atunci, pula mea, scrie acolo că n-ai făcut nimic, dacă asta zici tu şi scrie că eşti de acord să-ţi facem o percheziţie acasă.
Am scris. Mare prost am fost.



Şi-a început distracţia. Că unde stau, că ce fac, că de ce dacă-s student la Bucureşti sunt la Focşani la ora aia, în ziua aia, că de ce mă duceam acasă PE ACOLO – nu mă duceam acasă, mă duceam la taxiuri, în fine. M-au întrebat cine este fiecare nume din agenda telefonului, mi-au zis că am furat telefonul, că au ei plângere pentru un 3310 furat – al meu era 3210, că din ce bani mă întreţin, că sigur sunt infractor din ăla care n-o face pentru bani, că par mai inteligent ca restul şi că încalc legea din orgoliu, că sigur am o grămadă de chestii pe conştiinţă şi ca asta se vede pentru că-s prea calm (!!!). Că cum m-a dus pe mine mintea să intru pe geamul ăla (care geam, dumnezeu, isus cristos şi cu altar ştiu). Că să scriu pe o foaie absolut tot ce făcusem în ultimele 5 zile. N-am scris, s-au prins şi ei că era o aberaţie. Printre toate astea mi se amintea din 2 in 2 minute să “zic ce-am făcut”. Deja era absurd orice. Din când în când mai apăreau şi alţii prin birou şi mă întrebau aceleaşi lucuri:
- Cum te cheamă, ce-ai făcut?
-N-am făcut, dom’le, nimic, vreau să plec acasă!
- Heheh, acasă???
Sau, mai penal.
-Ce-ai făcut?
-Nimic.
-Cum nimic? Păi de ce te ţin oamenii aştia aici?
Câteodată mai apărea câte unu’ cu imaginaţie:
-Câţi ani ai?
- XX (cât pula mea aveam atunci, că nu-mi amintesc şi nu-mi face nicio plăcere să-mi amintesc).
-La mulţi ani! Dar nu aici, la mulţi ani la puşcărie! Ia zi, ne zici ce-ai făcut?
Şi iar şi iar şi iar, toată noaptea. La un moment dat vine unu’ nou să-l înlocuiască pe boxer:
-Ce zice băiatu’, vrea să vorbească?
- Nimic!
-Ei, las’ că-i dau eu... curaj!
În secunda în care a zis “curaj”, pulanu’ pe care îl avea pe mânecă a ajuns pe birou.
-Bă, futu-ţi mortii mă-tii, pentru tine mă trezesc aştia noaptea din somn? Zi, în gâtu’ mă-tii odată ce-ai făcut!!!


N-a dat în mine. Da’ nici n-a trebuit. Ajunsesem într-un punct în care dacă mi-aş fi adus aminte de vreun geam spart printr-a patra, dădeam declaraţie pe loc. Şi mă băteam singur. Dădusem în paranoia, eram convins că vroiau să-mi fabrice ceva şi să ma bage în puşcărie. Deja mă vedeam plătitor de oale sparte pentru dosare nerezolvate de nişte miliţieni incompetenţi ce sunt. De fapt, gaborul, până la urmă, s-a dovedit mult mai puţin jigodie decât se arătase la început. Şi mai avea şi-un nume din ăsta, ceva cu “-el” la sfârşit. Chiar ne-am înţeles în multe privinţe, în afara obsesiei lui cu “ce-ai făcut” şi cu “recunoaşte”. Să recunosc CE?!?!?! Iar apare altu’:
- De ce eşti aici?
- Da’ dumneavoastră cine sunteţi?
Prinsesem tupeu.
- Sunt ofiţer de poliţie, cine pula mea crezi că sunt, ce, am faţă de instalator sau ce?
Sincer, nu avea faţă de instalator, avea faţă de tractorist, dar ceva m-a oprit să-i spun sincer părerea mea. Şi tot aşa, într-o distracţie continuă, cu pauze pentru amprentat, pentru poze... La un moment dat, Antonel, Irinel, Păsărel sau cum îl chema p-ăla şi-a adus aminte că ştie numele meu de undeva. Normal că-l ştia, apăream des în ziar, la rubrica sport, când câştigam eu medalii să se laude cu ele lumea din căcatul ala de oraş corupt şi penal. A deplâns starea ţării ăsteia, “dacă şi sportivii au ajuns să facă din astea...” da’ s-a consolat repede, “c-au mai prins ei şi băieţi de familie bună făcând prostii”. Mda.



Se făcuse dimineaţă şi începuseră să vină şefii, ofiţerii. Cred că m-au întrebat vreo 40 de inşi cum mă cheamă şi ce-am făcut. Unii mai interesaţi, alţii mai în lehamite, aşa, alţii chiar înţelegători cu mine “hai, băi, băiatule, ştiu că e greu, zi şi tu odată mai repede să scapi...”. Deja nu mai judecam. Mă ţineau pe un scaun lângă un calorifer care-mi fiersese creierii şi-aşa terminaţi de nesomn, frică şi futai la cap. Cred ca s-a rugat o secretară de mine o oră non-stop “să recunosc, că îi e milă de mine”. Dup-aia a venit ofiţerul care se ocupa special de mine, bănuiesc. Cu un copil după el.
-Salută-l pe prietenul tău!
-Ce prieten, care prieten?
-Păi, prietenul tău cu care mergi la furat!
-Nu merg, dom’le, la niciun furat eu şi nu-l cunosc p-ăsta!
-Ei, hai, cum să nu-l cunoşti... uite cum facem. Pe la prânz vin martorii. Dacă nu recunoşti tot până atunci, ai belit pula. Hai la percheziţie.
Am fost acasă la mine, mi-au făcut casa vraişte, m-au întrebat de toate pentru toţi şi partea cea mai frumoasă: le-au spus vecinilor că-s suspect de furt. Era, cred, prima dată când aflam şi eu cu certitudine despre ce era vorba în toată tâmpenia aia. Mai bine mă băteau. Nu o dată m-au întrebat de-atunci vecinii dacă nu ştiu cine le-a spart maşina şi alte asemenea.



Ne-am întors la poliţie să mai “discutăm” şi să “vină martorii”. Şi, evident, să mă întrebe toţi necunoscuţii “ce-am făcut”. Pe la prânz, aşa, m-au dus la şeful de la cercetări penale, un colonel Găină, Curcă, Raţă, nu mai ştiu, ceva de genul ăla. Primul ţigan fan Proust pe care l-am cunoscut. Ţigan existenţialist. Avea o scârbă în el de parcă pământul întreg nu merita serviciul imens pe care i-l făcuse el că se născuse şi devenise tractorist, apoi membru de partid, apoi şef în miliţie.
-Cum te cheamă?
-Cutare-cutare.
-A, te ştiu pe tine, mă-ta-i o curvă, tac’tu e un alcoolist, tu eşti un hoţ, boschetarule! Şi nu mai fă muia aia aşa la mine, ia şi declară acolo că n-am timp de cioflingari ca tine!
-Vezi că mai ai puţin timp, îmi zice altu’, zi mai repede că acuma vin martorii!
După puţin timp, mă duc într-un birou cu geam-oglindă. Înăuntru, doi avocaţi, unul dintre ei, prieten la cataramă cu mine din liceu. Luau o declaraţie de la un hoţ.
-Cristi, tu, aici???
-Codruţ, să-mi bag pula dacă ştiu ce vor de la mine, mă ţin aici de-aseară, mă înjură, nu-mi dau drumu’ acasă, nu ma lasă să fumez...
Incredibil ce chestii îţi vin la gură în momente din astea. Eu vroiam să fumez. Clar, eram nebun.
- Cine nu te lasă sa fumezi? Asta zicea celălalt avocat. Ia şi fumează! Da’ ce-ai făcut?
-NIMIC, ce morţii mă-sii sa fac????
-Bine, eh, dacă nu te-a lăsat locotenentu’ cutare, lasă că te las eu să fumezi, că eu sunt căpitan....
Ălalalt era avocat o pulă.
De după geamul-oglindă, se auzeau voci: “da, el e, el e”. M-am căcat sange. Eu sunt ce?
-OK, hai că vin eu cu tine în biroul celălalt să vedem ce se întâmplă când te cheamă, îmi zice amicul meu, Codruţ.
Când am intrat în biroul celălalt, avocatul l-a întrebat direct pe poliţist:
-Ce-i cu băiatu’?
-Cu băiatu’? Nimic, poate să plece.
Şi aşa s-au terminat cele mai tâmpite 12 ore din viaţa mea de până atunci. Fără nicio explicaţie. Nu m-a mai căutat nimeni de la poliţie de-atunci decât ca să mă anunţe, câţiva ani mai tarziu, că murise tata. Şi să-mi prezinte condoleanţe, să-mi spună că l-au cunoscut şi ce om capabil era şi altele. Aceiaşi oameni. Exact aceiaşi oameni.

Povestea n-a rămas fără urmări. Cel puţin două săptămâni n-am putut să dorm ca oamenii, vecinii şi-acum se uită circumspect la mine când mai trec prin târgul ăla iar eu am rămas cu o ură şi o neîncredere faţă de miliţieni, zic eu, justificate. Le-am spus cunoscuţilor că m-a luat poliţia aiurea de pe stradă 12 ore şi toţi m-au întrebat “da’ ce-ai făcut?” şi pe toţi i-am înjurat cum mi-a venit la gură. Singurii care nu m-au întrebat “ce-am făcut” au fost mama şi avocatul. El mi-a spus simplu:
-Vorbeşte cu prietenii, cu care pe unde ai fost, când ai fost, că s-ar putea să avem nevoie de martori.
Aşa că mi-am sunat gagica din perioada aia să-i zic să se pregătească, în caz de ceva:
-Vezi că s-ar putea să te întrebe poliţia daca eu chiar am fost cu tine în nopţile când am fost.
-Nuuu, că dacă vede mama poliţia la uşă moare!
-Bag pula-n mă-ta!!! Ai să zici adevărul dacă te întreabă, că-mi bag pula-n mă-ta şi-n frica lu’ mă-ta de poliţie!
În afară de faptul cert că şi ea şi mă-sa au fost şi rămân două proaste, rog pe cei care au obiecţii în privinţa limbajului mai puţin academic pe care l-am folosit în acea conversaţie sa ţină cont de faptul că a fost singura dată când am înjurat-o vreodată şi să se abţină de la orice fel de comentarii şi teorii până trec şi ei prin situaţia aia şi-şi sună gagiul/gagica după 36 de ore de nesomn şi 12 de anchetă aiurea şi aia le zice că nu îi ajută şi nu spune adevărul pentru că se sperie mă-sa.
După câteva zile, m-am dus din nou la “netul” ăla şi îmi spune prostul de acolo că a venit cineva de la poliţie cu o poză de-a mea şi l-a întrebat dacă a trecut pe acolo în noaptea cu pricina unu’ mic, unu’ Cristi, care face taekwondo. El fusese de serviciu. A zis că nu. Am crezut că-l omor acolo. Cică el a crezut că aşa mă acoperă. Mă acoperea DE CE anume??? Unii oameni merită născuţi direct de pe bloc.



Evident, m-au luat toţi cu “eu făceam, dregeam, îi dădeam în judecată etc”. Şi ce să le sug? Eu în acte am fost trecut ca dus la sediu pentru identificare şi eliberat imediat. Martori pula, actele erau la miliţişti. Doar schimbam sistemul de căcat din poliţie cu cel de căcat din justiţie. Mai tare s-a enervat maică-mea, care a pus o prietenă de-a ei judecătoare să se intereseze ce-au avut cu mine şi ce s-a întâmplat. Şi i s-a transmis să nu mai umble cu intervenţii că ştiu ei cine sunt şi mă prind ei. Să-mi sugă pula. Atâta timp cât într-o lume normală, ca să te prindă tre’ să faci CEVA, ar trebui să nu-mi fac probleme decât pentru maxim o şedinţă din asta de 12 ore cu gabori plictisiţi de căutat hoţi pe bune care iau lumea de pe stradă la nimereală, poate – poate. Asta a fost lecţia învăţată de mine. Şi, desigur, ce nu te omoară te face mai puternic. Şi o lecţie pentru ceilalţi: cereţi avocat din prima dacă aveţi vreodată probleme cu inima ţării care bate, că mie până nu l-am văzut p-ăla acolo în faţa mea nu mi-a trecut prin cap şi sunt sigur că totul s-ar fi terminat mult mai repede aşa. Ce vreţi, emoţiile. Eram primar.