Așadar, mergem la un campionat la București (bine, eu eram deja aici, la facultate,  dar din solidaritate, m-am cazat și eu cu echipa într-un cămin de liceu sportiv). Seara, la un moment dat, ieșim la o țigară pe balcon, ca niște sportivi adevărați, nu? Noi și Galațiul, că și ei erau acolo și na, deși eram adversari, eram prieteni, că eram toți în același... situație, că știam ce urmează, și ne făceam praf în fiecare noapte înainte de competiție, că toți sufeream.

Dar exista așa, un fel de chimie între fetele de la Galați și băieții de la Focșani. În seara aia, pe balcon (nu știu, eu să fi avut vreo 19 ani?), o gagică de 15 ani de la Galați îmi zice s-o iau în brațe, că îi e frig. Și o iau și o țin. Și atât. Bun. Trece seara. Se termină concursul a doua zi, toată lumea se duce în treaba ei, după care, la câteva zile, mă caută camarazii mei de la Galați să mă întrebe ce-i cu cutăreasca. Le spusese părinților că mă iubește pe mine și dup-aia dispăruse de acasă.

Eram siderat. Pe mine??? Eu pe vremea aia aveam niște mușchi.mă mișcam bine pe suprafață, câștigam meciuri,  dar după standardele mele, arătam ca un tocilar mic care își uitase ochelarii la reședință. Dar până la urmă s-a lămurit situația, fugise cu altul de acasă și nu a fost nevoie să dau explicații eu. Nu fugise la mine.

Într-o dimineață, eram în laboratorul de teste de la PC Magazine și traduceam ceva din PC Mag-ul american, că aveam licență să facem asta. Era o atmosferă infernală. În jurul meu erau vreo 11 laptopuri. Că făceam și un test comparativ pe durata bateriei. Adică dădeam cu un benchmark în ele și vedeam cât țin. Benchmark-ul era un program care rula un clip cu o melodie super SF cu toți parametrii calculatorului dați la maxim. Inclusiv audio. Pentru că laptopurile au fost pornite pe rând, muzica aia dementă nu se auzea toată odată, sincronizat. Suna ca o melodie cântată de 11 instrumente, deși aceeași, în 11 timing-uri.

Și intră peste mine femeia de serviciu, să facă curat. Bine, mi-a făcut odată o fază de-mi venea s-o bat. Din exces de zel, făcând curat, a aruncat cutia de la un alt laptop în teste la gunoi ( nu știu, poate testa și ea rezistența ambalajului la cutia de gunoi), calculator care costa 70 de milioane în 2008. Cu tot cu licențe, cu cd-uri etc. Dar am trecut peste și am rezolvat și cu furnizorul. Că femeia mă iubea, mă. De când am discutat cu ea în lift și i-am zis că-s din Focșani, ceea ce-i parțial adevărat, că io-s fătat în Constanța și am stat mai mult de jumătate din viață în București mi-a spus că și ea e din Focșani foarte înduioșată și a început să mă trateze ca pe copilul ei. Bine, fără partea cu bătaia.

Așadar, întră femeia cu mătura și cu fărașul în mână în tostă hărmălaia aia suprarealistă și absolut enervantă și perturbatoare și obositoare, mai ales că nu era pe atunci foarte popular conceptul de work from home (sunt curios cum ar funcționa conceptul ăsta pentru personalul de la curățenie) și nu ne auzeam, așa că am urlat la ea: 

-BINE AȚI VENIT ÎN COSMOS!!!

 Că tot e la modă subiectul.

Mă duc la Focșani, că aveam niște treabă, iau și muierea după mine, ajungem și acolo era bunică-mea.

-Hei, bunică, ce mai faci, cutare...

-Tocmai m-am întors de la vot.

Era zi de alegeri, dar și eu și femeia simțeam că are rost să votăm cam cât a avut rost atunci când a fost referendum și noi am ales să plecăm la mare în loc să votăm. Dar, de dragul conversației, am întrebat;

-Și cu cine ai votat?

-Cu crucea.

-Cine-i crucea?

-Cum cine-i crucea? Așa te-am învățat eu? Crucea ești tu, crucea sunt eu, crucea e Dumnezeu.

Chiar m-a făcut curios. I-am zis femeii:

-Auzi, nu mergem să votăm și noi?

Și am mers să votăm și am găsit crucea, mă. Era acolo, undeva pe la urma buletinului de vot. Era simbolul electoral al unei formațiuni care se chema ceva gen Forumul Democrat al Bulgarilor din Banat. Acuma, câți bulgari or fi în Focșani nu știu, că Focșaniul nu-i în Banat. Nici bunică-mea nu-i nici bănățeancă, nici bulgăroaică. Era doar o bucovineancă din aia mai în etate care nu vedea bine.

 

 

 

 

 

 

 

 

Și am fost

 Eram gamer, sau gaymer. cum ar spune unii. La un joc din ăsta, un simulator de avioane. Pe locul 200 din lume sau pe acolo, din 8 milioane de jucători. Și m-au abordat unii:

-Vorbești franceză?

-Da.

-Nu vrei să vii în clanul nostru?

Clanul lor era unul dintre cele mai puternice din lume. Și-i auzeam vorbind între ei, că era un chat de grup. Și erau acolo oameni din Guyana Franceză, din Canada etc., de peste tot. Deși, altminteri, foarte puțini. LVM (les vieux mechants) Cum discutau ei acolo audio, eu mă amuzam, dar mai răspundeam din când în când.

-Ia uite ce accent are!

-Cred că-i belgian.

-Nu, sunt român. Și te rog să nu mă faci ped0fil.

-De când ești în Franța?

-De niciodată, stau la București, am trecut prin Paris de 5 ori, dar numai ca să schimb avionul, nici măcar nu am ieșit din aeroport.

-Și de unde ai învățat franceză?

-De la școală. 

Și ce-am văzut acolo, în grupul ăla, nici măcar nu știu dacă să-i zic egoism, oportunism, deci, chiar și la ei, modelele noastre de civilizație de mai demult,  am descoperit niște chestii, a propos de complexe naționale, care nu ne sunt specifice nouă, că nu sunt o chetie care ține doar de o țară, se pare că sunt o chestie internațională, asta am descoperit.

 M-a invitat tovarășul ășta al meu, mai bezmetic, așa, de felul lui, la el acasă, să bem ceva. Și brusc, apare tac'su și zice:

-Tu ești o influență negativă asupra fiului meu, ieși din casa mea!

Eu tocmai îi scăpasem progenitura de la o bătaie soră cu moartea de la niște golani într-un bar de rockeri, de-aia mă invitase la el. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Eu, o influență negativă? Dar na, bine, am plecat, deși îmi venea să-l bat pe taică-su și m-am dus acasă în sâmbăta aia seara și am plâns, jur, simțeam că weekendul meu s-a dus dracului și mă simțeam jignit și neînțeles. Bine, mă rog, dacă o fi ceva bine la treaba asta, deși nu e, taică-su a murit. Nu l-am omorât eu. A murit de cancer pulmonar, iar eu am supraviețuit suficient cât să spun povestea asta.

 Deci, eram la coadă la hipermarket și-o aud pe casieră vorbind cu a ei colegă cu care era cvr în cvr acolo:

-Fată, nu mai știu ce să fac, vreau să dau burta asta jos, uite și tu!

-Păi, iar ai mâncat?

-Aseară da, că mirosea prea bine în bucătărie.

-Păi, nu mai mânca și tu noaptea!

Și pentru că auzeam conversația și mă împungea una în posterior de la spate la coadă am cedat psihic. Am făcut ce nu fac decât dacă sunt beat, și nici atunci decât o dată la 7 ani. Am abordat o femeie.

-Domniță, dacă vreț să dați jos, dacă aveți complexe, vă ajut eu, gratis.

Și nu știu, în loc să-i spun că că sunt antrenor de arte marțiale, ceea ce sunt, mi-a ieșit pe gură că-s antrenor de fitness. Emoțiile, habar n-am. După care i-am zis următoarele:

-Dacă vi se pare că aveți nevoie să slăbiți, mâncați absolut tot ce vă place, dar nu vă luați după așa-ziși nutriționiști. Mâncați, dar reduceți porțiile la jumătate și slăbiți. Garantez. Gratis!

-Adică. să mănânc mai puțin.

-Da.

A urmat așa, un schimb de mulțumiri, eu pentru cumpărături, ea pentru sfaturi, după care eu am ajuns acasă să mănânc și ea sper că a ajuns acasă să mănânce jumate.

 Deci, îmi sun muierea de la Cluj prin 2000.

-Hai că mă întorc, am terminat aici. Vin acasă, Nicoleta.

-Băi, nenorocitule, ce-ai făcut, ai fost la curve, ce mi-ai dat??? Mă omoară mama, ești nebun???

Eu mă întrebam ce a făcut ea. Oricum eram supărat. Luasem medalie de bronz la naționale, că îi fvtusem un picior în genunchi unuia cu 2 capete mai înalt decât mine de a trebuit să abandonez în semifinală, că am avut metatarsienele praf. Aveam un picior 41 și unul 47, când m-au văzut ăia de la spital au zis "stai să terminăm țigara asta și te băgăm în ghips". Când am am auzit așa ceva, am fugit din spital șchiopătând. Un an de zile nu am putut să dau cu dreptul, dar nu am spus la nimeni. Adică eu dădeam, dar mă durea pe mine.

Și acum ajung acasă. Gagică-mea avea o filosofie. Terorizată că-i zicea mă-sa că o duce la ginecolog până la căsătorie, ea făcea doar secsoral. Ne vedem într-un parc și chiar arăta comic. Avea două pete pe față, părea ca un câine dalmațian. Zic băi, nu-i de la mine.Nici eu nu fusesem cuminte, dar dacă era de la mine, probabil aveam și eu niște pete. Și, într-un mod ciudat, mă-sa nu o duce la ginecolog, ci la dermatolog. Și acolo se descoperă adevărul. Nu adevărul că sugea pvla, ci adevărul că avusese 2 coșuri, fiecare pe un obraz.

Le frecase cu spirt să scape de ele până și-a arse obrajii. I-au prescris un tratament pentru pigmenți de juma' de an a fost galbenă ca ceara, stingeam eu lumina când... așa.

 Mă întorceam de la piață și am auzit dintr-o dată:

-Cristi, ce mai faci?!

Mă apelase o femeie de la etaj. Pentru un golan ca mine, să mă iei de la etaj înseamnă să te iei de mine și să îmi vorbești de sus și în general asta se poate termina prost. Doar că doamna era mama unui foarte apropiat, că nu sunt sigur că aș putea să-l caracterizez drept foarte bun prieten de-al meu, deși îl respect,  prieten de-al lui frate-miu. Și eu sunt amic cu el, dar ei chiar au fost și cred că încă sunt prieteni mari de tot, mai ale că omul e un personaj fabulos. N-o să dau cv-ul lui acum, dar v-ar lăsa mască.

Tatăl lui și tatăl meu au fost colegi, ofițeri în armată. Și ea mă luase de la etaj că ea chiar stă la etajul 1, nu puteam să îi reproșez asta, ieșise și ea la geam. Mai avea și o pisică supersimpatică din aia care se plimba pe pervaz și care la un moment dat i-a sărit în cap, "stai, măi!!! "Dar ce m-a întrebat doamna mama lui, în afară de ce mai fac, m-a lăsat mască:

-În ce țară ești? În America?

-Nu, doamnă, fix acum sunt în Focșani, dar locuiesc în București.

-Mama? Tot în străinătate?

-Da.

-Nu s-a pensionat?

-Mai are puțin.

Da-n capul meu mă gândeam "bine că m-a întrebat unde sunt și nu în ce an suntem, că dup-aia sigur trebuia să sun la psihiatrie."

 

 

 Deci, 2 sau 3 ianuarie 2000, sau cât fi fost. Primesc un telefon de la Spitalul Județean Vrancea:

-Domnul cutare?

-Da.

-Vedeți că prietena dumneavoastră e la noi, a avut un accident de mașină.

 Ea alesese, în loc să își anunțe familia, să mă anunțe pe mine. A fost o fază absolut dementă.

Mi-au revenit cinstea și onoarea să-i anunț familia. Respectiv, mi-a răspuns sora mijlocie la telefon, că ele sunt trei surori și o mamă plus un tată care a fost toată viața la muncă în trăinătate. 

-Vezi că soră-ta are o problemă, hai la spital.

-CRISTI, ce i-ai făcut, unde ai dus-o, ai omorât-o???

-A lovit-o o mașină în fața blocului tău, dar nu e moartă, e la spital, hai și tu, asta zic.

 Ea, cu două prietene, venea spre mine și spre încă doi, care erau prietenii mei, erau prietenele noastre și le-a zburat un taximetrist pe o trecere de pietoni. A mea a fost cel mai grav. Și eu o așteptam să o anunț că mă despart de ea. Vă dați seama că nu am mai putut. 4 luni a trebuit să stau să se pună pe picioare, să o ajut, să nu știu ce, până am putut să observ că deja mă înșeală.

 Haideți să vă spun ceva. Eram copil, într-un spital militar, coleg de salon cu un veteran din al doilea război mondial. Mi-a povestit niște chestii... a scăpat aproape într-un mod incredibil din încercuire mergând pe jos non-stop zile și nopți fără mâncare până când au văzut în depărtare un porc mistreț pe care na, românii, meseriași, altminteri, l-au luat direct cu o rafală de pușcă-mitralieră și l-au gătit și zicea că a fost cea mai bună mâncare de care a avut parte din viața lui. 

După care, ajunși în țară, i-au ajuns rușii din urmă, țara a capitulat, ei s-au predat. Rușii "bun, hai, armele în rastel, mergeți cu noi." Și mi-a arătat un dinte rupt într-o copită de cămilă pentru care a trebuit să se bată cu restul prizonierilor români când a scos-o dintr-un veceu dintr-un lagăr de prizonieri din Siberia. Deci, dragii mei, votați rusia, că sigur vă va trata bine dacă vă plac copitele de cămilă din veceu.

 Eram acasă noaptea la, dar mai bine nu-i dau numele, că oricum au fost mai multe cu același nume și nu numai, că nu am fost vreun ascet în viața asta. După ce ne facem de cap în tot felul de stiluri, ea s-a culcat, dar eu n-aveam somn. Am lăsat-o în pat și m-am dus în sufragerie, am dat drumul la televizor pe Arte și am găsit un concert John Lee Hooker. Superb. L-am urmărit până la sfârșit. Mai auzisem o singură melodie de-a lui până atunci. Dup-aia m-am culcat. Dimineața m-am dus la primul magazin de casete, că aia era moda atunci și am întrebat dacă aveau vreo casetă cu el. Culmea, printre toate casetele cu manele și muzică țărănească aveau și una cu el. Piratată, evident, că aia era moda atunci. M-am dus bucuros cu ea acasă, am băgat-o în casetofon și mă gândeam "pfuai, ce mișto ar fi, ce mi-aș dori să ajung și eu la un concert de-al omului ăsta!".  Și dau drumul la tlevizor, ca de obicei, pe știri și prima știre era că John Lee Hooker murise în noaptea aia.

 Deci, la o terasă, cu niște tovarăși, vine tipul ăsta crâncen de beat, mare, făcut, cutare și-l aud că-mi zice:

-Nu-mi dai și mie o barbă în coaie?

-Poftim???

-Dacă îmi dai și mie o barbă în coaie.

M-am uitat la tovarășul meu, Gabi.

-Băi, ăsta-i sănătos la cap?

-Lasă-l, că-i beat, e gabor, a fost voleibalist, e cam dement.

Dar parcă nu prea îmi venea să trec peste așa, fluierând, mai mai mulți de la masă au zis că nu e ok. Dar nu m-am apucat să dau scaune în cap. Am aruncat niște bani pe masă - eram la o bodegă lângă UNATC și am mers la aia de mai încolo și hei, restul lumii de la masă au venit și ei cu mine fără să le-o cer eu. Și fără el.

 Ajung la Hanovra prin 2009 cu încă 2 inși, ei mă duseseră după ei, să scriu dup-aia despre evenimentul IT la care au participat. Cât am stat acolo, au făcut numai windowshopping.
La un moment dat, zic ei, hai pe Steintorstrasse. Adică acel cartier cu felinare roșii. Am mers cu ei și am zis:

-Ia uite, un internet cafe, hai că vă aștept aici, mergeți, faceți-vă treaba.

Ei, altminteri, oameni însurați cu acte în regulă.

-Nu putem să te lăsăm aici, e periculos. Hai.

N-aveam niciun motiv să mă duc la curve, femeia mea era cea mai bună târfă pe care o știam și urma să mă întorc la ea a doua zi.

Și m-au târât prin 11 bordeluri. De care vroiai tu. Pe ce rasă, pe ce orientare, nație, orice. Băi, și ei doar se uitau. La un moment dat, am fost eu ăla care a cedat. Că erau așa, ca niște cămine studențești, unde erau holuri lungi și camere și unde era liber era domnișoara în ușă. Iar la o ușă era o doamnă sau domnișoară blondă superbă. Și zic:

-Do you do threesomes?

-I do threesomes, foursomes and everything.

M-am uitat la ei.

-Hai să mai vedem.

Dar ceva s-a întâmplat. După conversația aia (bine, între timp, la ușa uneia dintre camere am auzit ceva gen - în română "fvtv-ă dumnezeul mamii voastre!!!") Plus faptul că după ce-am zis eu ce-am zis, ei, la  fiecare cameră unde li se părea lor interesant întrebau "do you do threesomes?". Până la urmă, n-a fvtut nimeni nimic. Am pierdut timp. Am trecut eu când plecam și i-am luat gagică-mii un bici din dintr-un secsshop, unul din ăla făcut dintr-un pai de băut din suc, ironic, așa. Ei, nimic.